Ea poartă roz. Și-i fericită. Intră în parcul înghețat ținându-se de mână cu el. El poartă negru dar părul creț îi lucește și ochii-i scapără viață. Ea poartă roz. Și fericirea-i exuberează întregul corp. În parc e frig, atât de frig încât ar îngheța orice suflet. Dar ei nu îngheață... căci sufletele lor sunt vii. Zăpada dă un aer solemn, brut și tăcut parcului. Dar ei nu văd albul.. ei văd un verlaj cromagiu și alte culori pe care nu le pot vedea decât oamenii vii. Oamenii fericiți. Oamenii ce iubesc. Parcu-i funebru dar ei rămân fierbinți de dragoste și ocrotiți de cer, ei nu văd întuneric, ei văd doar lumina, ei nu văd copacii, ci doar un infinit absolut ce urcă până la stelele cele mai mari... cele mai vii. Ea-i săruta dosul palmei ce stătea în mâna ei, el îi alintă fruntea cu buzele-i dulci. Ea sare pe el și el o sărută. Nefericiții din parc, neutrii și triști, fantomele gosmatice pe care nu le vede nimeni, ei privesc geloși de după copaci. Ei văd și vor și ei. Ei se hrănesc cu suflul altora căci nu îl au și-l vor atât de mult... Dar de ei nu se pot apropia... căci ei sunt împreună și se iubesc. Ei nu sunt doar vii, ci trăiesc împreună. Unul respiră odată cu celălalt și bătăile inimilor lor se coordonează într-un sincron perfect și respiră împreună prin nasuri diferite iubind doar cu o inimă. Așadar fantasmagorica moarte privește de după copaci... de după fiecare copac. Îi privește trecând dorindu-le suflul. Dar ei sunt puternici ca să cadă... trec de parc și ajung în cimitir iar frigul spulberă aerul în două cu un clește dar ei nu văd, ei nu simt, ei doar se iubesc. Cimitirul lor nu e vesel, e de-un supliciu morbid. Atmosfera e de-un cadaveric palid albui, ceța se-ntețește iar funebre cruci stau concave deșirate ici colo de marmură pin plumb, într-un eterogen sinaptic. Glod e prin noroi dar pe ei doi fericirea îi poartă prea sus ca să-l poată atinge așa că merg. Mersul lor veloce supără strigoii ce se prefac în stană de adunături de nisip, ei aprind lumini pentru cei ce nu mai sunt fără să vadă că ei înșiși sunt lumina de care morții au nevoie. Dar totuși vin.. să le-arate celor dragi care s-au dus că mai există viață aici sus, că mai există ibostatici pentru care timpul nu contează căci ce simt ei e dincolo de timp și spațiu, limite terestre sau moarte.. Și așa nu-și dau ei seama că lumina scade-n cimitir. Căci ei merg scindat comunativ, ea sare el o prinde ea se ascunde și el fuge după ea ca-ntrun joc de mimă de arșița amorezată-n van.. Totu-i parcă un șah în care ei nu știu să joace, pioni dărmati și regi furați chiar de ei înșiși, să-l lase pe celălalt să câștige. Căci tembelismul lor nepăsător de apatic se naște din dragoste. O dragoste cernută prin site zimțate și dranițe ascuțite. O iubire născută pe net și crescută-n realitate, un aluat din drojdie virtoasă stinsă cu transpirația udă a sufletelor lor, la care se adaugă cea mai delicată făină dar îndeajuns de puternică să clădească singură cetăți medievale. O iubire de o realitate fantezistă ce îi copleșește, dar nu-s niciodată obosiți. Ea-i încleștează limba cu buze beatitudinale într-un sărut benevolant de dăruință crasă a cărui sufocare lui îi dă aer.. un aer cald de casă-n care au rumenit cozonaci cu rahat multicolor și dulce. El o pipăie și-i simte gustul părului în palma lui gâdilată de-un efort stigmatic iar stelele din păr se pierd ușor pe cerul forului ei interior care-i groaznic de domol. El plesnește în zăpada zemoasă și fulgi bipolari sar pe paltonul ei roz gadilindu-i zâmbetul vivant. Pigmentația coloritului ei contrazice protestând atmosfera macabră din cimitirul cristalizat în iarnă. Dar chiar și dacă s-ar dezbrăca amândoi de orice haină, dacă s-ar lipsi de orice geană sau chiar de ochii înșiși, dac-ar renunța la fiecare fir de păr în parte rămânând în pieile știubeci tot ar avea culoare. Destulă cât să trezească morții din cavouri, destulă cât să reînvie orașe moarte de demult sau pur și simplu să coloreze viețile celor aproape 8 miliarde de muritori ce respiră pe pământ căci tonalitatea înaltă a nuanțelor neon izvorăște dinăuntrul existențial al ființei lor, din sufletul ocrotit de ocultul mirabil de unde izvorăște iubire infinită, din suflete.. simple suflete ce se întâlnesc când ei se privesc în ochi și inimile încep să bată concomitent. Ea îl prinde de spate și-l prăbușește-n zăpadă el o trage de picioare dar bocancii ei fu dați cu smoală. Ea-ngenunchie lângă el și buzele-i trage de dinți. Ei nu se cred într-un cimitir, ci-ntrun Paris circant. Cu flori încă primăvăratice, cu acadele galbene, peruci verzi și acordeoane ce-i îndrumă spre paradis.
Rozul mai există dar smaraldele lui ce
scăpărau scântei s-au ascuns în strălucirea stelelor din zulufii părului său
suprimați de un foarfece sălbatic, rămânând doar imaginea celor doi tineri ce
se iubeau atât de mult că puteau trezi un cimitir întreg la viață... Ea încă
mai merge și acum pe aleile cu copaci dar acum... acum îi e frică de strigoii
ce se uită la ea văzând c-a rămas vie. Ea poartă și acuma roz, dar nu mai-i
fericită.
Da, stiu ca am scris gresit, ca am inventat cuvinte, ca am folosit virgule gresit si ca sunt acolo multe pleonasme, stiu ce si cum am scris. Clarific asta pentru a evita comentariile in care dati copy-paste la toate greselile criticandu-le, repet, stiu ce am scris.
.jpg)
Postări
