Frica

Frica? Ce e frica? Un amalgam de sentimente intunecate sau doar un sentiment de’a dracu?

Dupa o betie de Sfantul Andrei, singur pe alei pustii… totul e vag in mintea ta si nu stii cum sa scapi mai repede de pe strazile pustii in care te afunzi pas cu pas… din ce in ce mai adanc. Esti singur, totul in jurul tau pustiu si fara viata. Felinarele nu dau lumina sufletului tau innegrit de pacate.

E pustiu si liniste… liniste de cimitir. Din cauza alcoolului din mintea ta niste cruci imaginare, dar sumbre, incep a’si face loc in ochii tai ce nu mai vad corect.
Te uiti la ceas si e miezul noptii.

Lumina lunii se revarsa peste sufletele noastre, a celor vii, a celor ce nu stiu sa aprecieze ceea ce au decat atunci cand pierd, plangand si revoltandu’se Lui Dumnezeu pt propriile pacate.

Si ninge usor…

Si ceea ce gandesti nu are noima, vrei doar ca tot sentimentul acesta ciudat sa se termine si sa ajungi cat mai repede acasa. Dar cu cat inaintezi mai repede, cu atat parca te misti mai incet. Si nu mai ajungi acasa. Se aud tot felul se soapte la urechea ta dreapta si nu stii cum sa faci sa scapi de ele, mintea ta isi imagineaza tot felul de umbre care apar si dispar totodata.

Auzind niste pasi in urma ta te uiti inapoi. Si vazand o silueta neagra incepi sa fugi. Te impiedici si cazi.

Te trezesti deodata intr’un cimitir. Ninge angelic. Te plimbi prin noapte, printre morminte, incercand sa fugi, sa ajungi cat mai repede acasa. Dar nu poti, caci cimitirul e ca un labirint in care te pierzi usor, lasandu’ti cate o bucata din suflet pe la fiecare mormant. Si sufletul tau se termina, ajunge la final. Si ramai cu o ultima farama, intrebandu’te unde e restul. Si tot fugi printre morminte incercand sa scapi de ei. De sufeltele pierdute ce vor o scapare si ei. Dar scaparea lor esti tu… si tu nu ai scapare.

Si te impiedici iar, si vrei sa te ridici, dar simti cum o mana te trage de un picior inapoi. Te trage spre el, te vrea. Vrea sa’ti manance si ultima sfarama de suflet dar incerci sa te lupti. Lupta e in zadar, caci binele moare tanar.

Fara puteri privesti la luna si’i ceri un ajutor, un semn, orice. Dar nu te asculta.
…si sufletele vin. Vin si’ti cer sa fii al lor, pt eternitate. Si simti cum frica, cu ghearele ei osoase te cuprinde iar, si simti cum un spirit te strange de gat, din ce in ce mai tare, lasandu’i pe ceilalti sa mai ia cate ceva din tine. Inima, plamanii, un picior, sufletul…

Imagini macabre iti raman in mintea’ti bolnava. Simti cum te stingi usor…
La 2 zile dupa, cineva te gaseste mort in cimitir, iti anunta familia si acestia te ingroapa.

Iar tu te trezesti in sicriu, si imediat incepi sa zbieri si sa bati cu toate forta ta cu mainile in sicriu. Dar nimeni nu te aude, nimeni nu te mai poate salva. Esti mort… si uitandu’te in stanga ta, cu groaza, vezi sufletul ce te’a strans de gat, mancandu’ti sufletul. O spaima de’o mie te cuprinde, iar atunci incepi sa zbieri mai tare. Dar tot in zadar… ii vezi chipul demonic cum ranjeste la sufletul tau. Si ti’l fura… si tu nu ramai cu nimic… si incepi sa auzi cum sunete de violina se rasfrang pe panze de filarmonica create de strigoi, ce iti mananca acum trupul, ajungand la maduva oaselor.

Si frica se pierde… incepi sa te obisnuitesti cu ideea ce vei trai pt eternitate cu acesti demoni in preajma ta. Si te oferi lor fara nici o zbatere, fara nici o ezitare…

Si simt cum acelasi strigoi ma strange de gat, dar continui sa scriu, trebuie sa continui sa scriu. Si aceeasi frica ma cuprinde incercand sa ma doboare.
Si mor incet… incet.


"DIN MEMORIILE UNEI NEBUNE..."