Delir

Prin ceata din capul meu, vine inspiratia sovaind pe cararile sufletului meu aducand disperare si intensitate sentimentelor ce le port. In aceasta poezie sunt exprimate in antiteza iubirea si ura fata de viata, facand un echilibru intre cele 2 lumi imaginare, reale totodata in care traiesc.

Eu -Sunt indragostita iar de ideal. De ce?
A. -Se misca norii.
Eu -Cui ii pasa? Ce frumos e asfintitu’!....


Iar vocea Alexandrei suna de la distanta:
-ai sa te pierzi!

Eu -…si razele de soare!

A. -si focul? Cum e focul?

Eu -Din carbune ruginit,
De flacara risipit. […

Iar pasii ei mi se par din ce in ce mai la distantza …
…] Si vine un inger,si ma intreaba
‘’Cum e viata’’?
Si o sosea prapadita de timp, prin padure.
O biserica la departare-
Copacii nu ma mai iubesc!
Ce frumos e sa traiesti!


AMURG!!

Ecoul tipatului meu auzindu’se pustiit printre copaci:

Amurg..amurg..


-Hai, haide cu mine!
Pan’ la pod, si inapoi,
Doar atat iti cer!
ETERNITATEA!

Apropiindu’ma din ce in ce, imi dau tenesii jos din picioare.
-Am ajuns la ea!
Facand inca doi pasi, incep s’o simt pe sub picioarele mele, cum valvaie usor…

-am ajuns la apa! Doar la cer nu pot ajunge!

Fericirea faptului ca simteam raul cum curge sub picioare era in corcondanta cu nostalgia si tristetea faptului ca nu pot atinge cerul.

-de ce?
O pasare zburand ma avertizase, parca, ca vin nori.
-cui ii pasa?
Mintea si sufletul meu,
au luat’o razna amandoua,
si uitandu’ma in sus am strigat cu toata fiinta:

-CERULE, CAT TE IUBESC!

Auzindu’se’n lung si’n lat
Ecoul disperarii mele.




ECOUL DISPERARII MELE...