Adio, prietene!

Azi, tocmai mi’a zis x ca y are tumoare pe creier. Bineinteles ca n’am crezut. Ba chiar am ras. Zambetul acela superficial de genul: ‘’fugi d’aci, e doar bullshit’’ a durat vreo 5-10 min pe fatza mea. Plus ca, mereu se fac asemenea glume. Mi’am spus: ‘’da, dar ei nu obisnuiesc sa faca glume de astea’’ dar cand ma gandesc…sunt o multime de persoane care au facut lucruri pe care asi fi jurat ca nu le’ar face. In fine, cand am vazut ca gluma se ingroasa, nu mi’a mai venit a rade.
Deodata, aceasta veste (pe care nici nu o cred, sau o cred, cred ca e jumi’juma) a fulgerat prin mine ca o naluca. El, el era mereu vesel, atat de vesel, incat te molipseai de veselia si bunastarea lui. Era un om care indiferent de ce aveai de gand sa faci, te incuraja, (nu radea de tine cum ar fi facut toti ceilalti) si era al dracu’ de optimist! Iar eu, eu pur si simplu nu numai ca ii incurc pe ceilalti, dar ii molipsesc cu pesimismul meu si ii uimesc cu starea mea mereu melancolica si indiferenta. De ce el, si nu eu? El, care era atat de bun, e oarecum pe moarte, iar eu, care in viatza mea n’am facut pe cineva sa zambeasca, stau bine mersi, sanatoasa, si la mile distantza de o oarecare operatie.


Moartea, ei n’ai ce’i face. E atat de blanda, totodata atat de dura. Vine numai cand nu vrei sa vina, cand ai in fata ta intreaga viata. Cand vrei insa, nu vine. Sta departe. Acuma stai si te gandesti: ‘’Cine dracu’ ar vrea sa moara?’’ Multi, credeti’ma, multi nu’si mai gasesc rostul pe aceasta lume.


Aceasta pagina de jurnal a fost facuta acum vreo 2 saptamani, cand am aflat ce am aflat.

Iar aceasta, e facuta azi cu gandul la ziua de ieri.

Azi…mi’a murit un prieten. Si ma ingrozeste gandul ca maine va fi altul, iar poimaine poate chiar eu. Nu simteam nimic, pana cand am intrat si l’am vazut… palid, stand in sicriu ca o stanca. Si totusi, pt o secunda chiar mi se parea ca zambea. Am impietrit, fizic vorbind, caci in suflet simteam o apasare stranie, care nu’mi lasa nici un centimetru patrat de aer. Nu sunt obisnuita sa’l vad decat vesel, vioi, spunand glume cu un ton sarcastic.


Fete si femei care plang continuu..siroaie de lacrimi. Iar preotul impreuna cu dascalul canta rugandu’se pt a’i fi iertate pacatele. Dar ce pacate? A fost un inger… respir adanc incercand sa nu las nici o lacrima sa’mi curga. E un aer funebru. Imi treceau mii de ganduri prin minte. Asi fi vrut sa’l ating… sa il simt. Dar cu ce rost? Era doar un corp fara suflet, nu ma poate simti, sau auzi. Dar stiu ca de sus ne priveste, si ne asculta pe fiecare in parte. Si nu pot sa nu ma intreb, de ce el?


Un aer atat de macabru incat imi imaginam diavoli in incapere dansand un vals monoton. Vedeam prin atatea lacrimi un delir monoton ce nu’l intelegeam. De ce plang toti oamenii? Caci eu, incep sa zambesc numai la gandul ca acum e acolo sus, unde Chopin ii canta zi de zi, si unde e lumina mereu. Acum fumeaza curcubee incolore dand afara nouri gri care plang deasupra noastra…


Si totusi, il simt langa mine. Stand pe pat, si vorbindu’mi despre blogul meu. Vorbeste, si'mi spune ce sa schimb la el, si ce sa las. Si inca aud telefonul cum suna… si vocea lui in receptor. A fost unul dintre putinii care m’au inteles pe deplin. Unul dintre putinii oameni, de la care intr’adevar am invatzat ceva. SA’MI TRAIESC VIATA!


Ai fost un exemplu pentru toti, Robert! Nu te vom uita niciodata!