De'a v'ati ascunselea cu ura.

Ma trezesc, dupa un lesin, si simt o ameteala continua. Sunt pe jos, pe strada, sub lumina unui felinar batran care ar fi vrut sa ma intrebe ce caut aici noaptea. Insa tace…

Ma ridic, si incerc sa strig, sa tip, insa totul pare ca’ntr’un film mut, si incolor… In spatele meu, o casa, o vila ce mi se parea precum o matahala apocaliptica. Ceva imi spunea sa fug, sa ma indepartez, dar o fortza mai mare decat mine m’a chemat inauntru. Deschid poarta, din fier, si intru in curte, unde pe jos erau flori, calcate in picioare, si o banca veche din lemn putrezit de vreme. Incerc prin intunericul vag sa merg pe cararea care ducea spre casa ce ma atragea ca un magnet.

Usa s’a deschis fara sa fac vreun efort, iar un vant puternic incepu sa bata. Cand am intrat, mi’am dat seama ca in acea casa nu locuia nimeni. Peste tot mobila invelita in cerceafuri albe, si in praf. In dreapta era o peredea trasa la o parte, si o fereastra murdara, prin care nu putea intra decat lumina lunii. Peretii se uitau razand malefic la mine, scarile se uitau ca la un musafir demult asteptat.

Deodata de sus aud muzica. Muzica, si pasi pe scari. Ma imbratiseaza deodata un aer sinistru. Urc scarile imbatranite de timp, si vad niste coridoare lungi. Pe dreapta, se vedea pe sub o usa o lumina. Mi’am zis: ‘’de aici trebuie sa vina muzica.’’ Cu pasi mici ajung in dreptul usii. Bat la usa, dar nici un raspuns. Hotarasc sa intru.

Un pat cu asternut alb ravasit. Muzica la un patefon vechi si ruginit. Soba era facuta, se auzea cum ardeau lemne iar incaperea era calda si primitoare. Langa fereastra un birou cu caiete deschise si un pix se odihneau. Am vrut sa vad ce e cu ele. Caietele povesteau despre o vrajitoare cu o infatisare malefica, in ale carei maini nu iti doreai sa fii. Se spune ca, odata ce ii vezi chipul cu ochi insetati de tine, nu mai apuci ziua de maine sa o vezi asa cum erai obisnuit.

Am lasat caietele in pace deoarece imi dadeau sentimente neplacute. Apoi am mers. Si am mers. Pana cand am ajuns la capatul coridorului. Am auzit pasi. Alti pasi in afara de ai mei. M’am intors sa vad care e treaba. La capatul celalalt de coridor, o femeie inalta, supla, cu un palton lung, legat pe talie cu o curea. Sta cu capul in jos, nu’I pot vedea chipul. Dar pot vedea ca n’are picioare. Dar totusi, se indreapta spre mine. Am inceput sa fug. Sa alerg. Pana am ajuns intr’o camera. M’am oprit si mi’am dat seama de ceva. EA e! EA, cea despre care se vorbea in acele caiete. Vrajitoarea peste care nu vrei sa dai! Vrajitoarea despre care se spune ca e atat de rea! Ea m’a ademenit aici! Ce sa fac? Gata stiu! Ma ascund. Ma ascund de ea! E singura solutie!

Se auzeau pasi de dupa usa. Stateam si ascultam. era acolo. Chiar dupa usa. ma cauta. Piciorul imi alunecase, lovind din greseala masuta din stanga mea. M’am dat la o parte, dupa usa. EA, auzind zgomotul, a deschis usa. Fara sa ma vada, deoarece eram dupa usa. Vazand ca nu sunt, a plecat, trantind usa in urma ei. Imi strigam in sinea mea: ‘’bravo! Cronos e de partea ta! Trage de el cat poti!’’

Lumina lunii batea din geam exact pe un mic covoras din incapere. M’am dus sa ma uit, cand am descoperit ca defapt sub acel covoras era o usita. Nu stiam unde duce, dar macar sa trag de timp. Am deschis acea usita si am vazut niste scari. Am coborat, cand colo ce sa vezi? Am ajuns inapoi in sufragerie, incaperea in care am intrat prima oara, cu mobila invelita in cerceafuri albe. Foarte bine! Pot in sfarsit sa scap, sa plec. Dar cand sa ies pe usa, ea era exact in dreptul usii. M’am panicat iar, am inceput sa fug pe scari ca o disperata, in cautarea unei urme de speranta. De data asta am luat’o la stanga pe coridor. In capatul ei era o usa. neavand incotro, am intrat. Un pian imens intr’o parte a camerei, un pat plin de pete de sange, pe jos oase. Dar tot nu scapam de ea, venea dupa mine cu pasi grabiti. A incercat sa forteze usa sa intre, n’am lasat’o. am mai vazut o usa in fata mea. M’am intrebat ce e, mi’am zis ca poate gasesc o iesire din acest labirint care nu’mi da pace. Cand defapt, spre marele meu ghinion, era doar un balcon. Inainte: moarte. Inapoi: iar moarte. Nu aveam incotro. Usa de la camera s’a deschis, ea a intrat, iar pianul incepu sa cante ‘’sonet’’, cantecul meu preferat, si de altfel, ultimul care aveam sa’l mai aud vreodata. M’am vazut la capatul drumului, la mijlocul prapastiei.

Asta e. vine spre mine sa ma prinda in mrejele ei satanice. Cerul se uita la mine cu mila, si incepe sa planga. Ma intrebam: ‘’unde e D’zeu acuma?’’ ajunge in fatza mea si spune: ‘’simti sit u ce frig ce aici afara?’’ si pt prima data ridica capul, ii vad chipul, alba ca varul, ochii rosii, ca ai diavolului. Ma atinge cu degetele ei de schelet, ma ia sub umbra sa. Sunt moarta acum, si incep sa’l vad pe omul pe care l’am urat mereu! Dar ura vine inapoi, de data asta si mai puternica. Acum o simt, ii simt puterea, o simt in mine! Asi face orice sa scap de ea, dar din pacate e prea tarziu. Asta e EA, URA! Te seaca de fericire iubire si speranta. Te lasa doar cu amaraciune, te omoara.

Ieri in parc, stateam o banca, la lumina soarelui, care mi se parea atat de rece. Un baiat a venit si s’a asezat langa mine.

El: -De ce nu iti traiesti viata?
Eu: -Nu sunt vie, am murit.
Auzind acest lucru, vrand sa faca o gluma mi’a spus:
El: -Si ca sa te intreb asa, ce ai facut in ultimele 5 minute ale vietii tale?
Intorcandu’mi capul spre el, privindu’l cu ochi reci, I’am zis:
Eu: -Am jucat v’ati ascunselea cu ura.