Davil - Franta si Capcaunul 1

Am mers cu masina pana in Montesaicht, un sat mic si uitat de lume, departe de orice fel de tehnologie. Un sat cu oameni.. la prima vedere salbatici. Am ajuns inspre dimineata. Afara cerul era innorat, si se astepta furtuna. Majoritatea copacilor erau lipsiti de Frunze, ca la sfarsit de toamna, desi era iunie. O priveliste de’a dreptul sinistra. Am ajuns in fata unui conac, pe o culme inalta. De jur imprejur numai copaci, in spatele conacului se afla o padure deasa. in fata conacului se aflau doi servitor in frunte cu un om in varsta, dar pe picioarele sale, foarte bine aranjat, cu o tenta cocheta. Am coborat din masina si am respirat aerul curat si rece. Tuomas s-a repezit la el, cu mainile larg deschise si cu un zambet pe buze.

-Ce bine imi pare sa te vad, Gregor!
-Placerea este de partea mea, poftiti, poftiti in casa.

Inainte de a intra, am intors privirea spre stanga, unde am zarit ceva pe dupa un copac. Nu mi-am dat bine ce. Nu stiam ce vazusem, dar mi se paruse al naibii de ciudat. Davil m-a tras de maneca sa intru inauntru.
-S-a intamplat ceva?! Imi sopteste Davil.
-Nu.. nimic. Mint eu.

Am intrat intr-o incapere imensa, cu podea din marmura stralucinda, cu un candelabru imens ce cobora din tavanul foarte inalt, si cu o masa lunga in mijloc, din lemn masiv. Dupa masa aceea atat de lunga, o scara foarte larga, ducea la primul etaj. In stanga si’n dreapta incaperii, se aflau spatii de trecere in alte camere.
-Inainte de toate, vreau sa va urez bun venit in umila mea casa, Tuomas, tie, si prietenilor tai…
-Umila ta casa, oh, ce modest esti, Gregor, spuse Tuomas.

In glasurile lor batea o tenta familiala. Se vedea ca se cunosteau foarte bine. In timp ce vorbeau, Gregor a dat mana cu Davil, si m-a salutat pe mine, sarutandu-mi dosul palmei drepte, in timp ce’mi arunca o privire plina de subintelesuri. Era un om ca de vreo 50 de ani, desi ochii spuneau mai multe de atat. Era robust, destul de inalt si cum am mai spus, foarte cochet. Ca scos din filmele alea bune ale anilor ’40.
-Va rog, luati loc la masa.

Abea cand a spus acestea, mi-am dat seama cat de lihnita eram. Am luat loc intr-un capat al mesei, dandu-mi seama ca am lasat majoritatea lucrurilor mele in hotelul de la Paris. Oricum nu aveam de gand sa stau prea mult aici. Cei doi servitori au adus cina: un minunat suculent fraged pui la cuptor cu cartofi. Paharele de vin rosu se terminasera unul dupa altul, dar nu ma simteam nici pe departe ametita. Dupa care, la desert, am primit un mini tort de ciocolata pe care imi venea sa-l mananc cu mainile. Dar am renuntat imediat la aceasta intentie, dandu-mi seama de primitivitatea de care as fi dat dovada.


Apoi am mers in stanga incaperii, unde se afla o trecere spre alta camera. Era o biblioteca vasta. Multe rafturi de carti inalte, sprijinite de peretii tapetati. In mijlocul incaperii se afla o masuta rotunda, in jurul careia erau niste fotolii foarte confortabile, vechi de cand lumea. Peste tot mirosea a cafea si a praf. Miros de vechi. Pe podea odihnea un covor cusut de mana, oriental. M-am trantit (la figurat vorbind, desigur..) pe unul din fotolii. Tuomas vorbea neincetat cu Gregor, si tumultul acela de vorbe, acele 2 voci cu intonatie perfecta, ma linistea oarecum. Lestat, de pe un alt fotoliu, imi aruncase una din privirile lui blande, dand capul pe o parte. E clar: se plictisise groaznic. Abea mi’am dat seama ce bine era imbracat: paltaloni stramti de catifea neagra, cizme cu putina platforma, din piele neagra, lungi pana aproape de genunchi. O camasa bufanta, apretata, alba, peste care purta o vesta din piele neagra. Chipul ii era mai bronzat ca de obicei. Ochii lui albastrii erau izvor de sentimente contradictorii.. si totusi liniste. Astfel ca nu mi-am dat seama cand sau cum am adormit.


Dar m-am trezit a doua zi intr-un pat mare, somptuos, imbracata intr-o camasa de noapte din matase alba. Dormisem adanc, dar totusi somnul imi fusese strabatut de vise ciudate. Ciudate dar calme si atat… de placute. Am visat cum o tonalitate sumbra iesea din sunetele clapelor unui pian… pahare de cristal ciocnite usor unul de altul, si o voce de femeie, subtire si infricosatoare dar totodata sexi, feminina si … perfecta. Intuneric. Doar umbrele unor persoane miscandu-se lenes, pe un perete … cu tenta crem.
Ma uit la orologiul atat de vechi si ciudat din peretele din fata mea, observand ca este ora 13… am dormit asa de putin. Dar ma simteam odihnita si proaspata, gata pentru o noua zi. Prin ferestrele mari, gotice, intrau razele unui soare foarte slab. M-am imbracat si am iesit pe coridor. Liniste de mormant. Intuneric vag. M-am indreptat in directia de unde venea putina lumina. Am intalnit scarile acelea mari… am coborat in salon. Nu era nimeni. Nicaieri. Nici macar servitorii. Ca o casa-fantoma. Si totusi o supa bine incalzita de pasare se odihnea pe masa, in locul unde am stat si aseara. M-am pus pe mancat in liniste, simtind totusi un gol in stomac. Ma simteam cuprinsa de peretii aceia mari. Simteam cum, casa, voia sa ma devore. Nu ma simteam bine.. prea multa liniste, prea putina lumina si… era ceva sinistru cu acea casa, desi ar fi putut fi atat de primitoare si calda. Am iesit afara, nestiind ce sa fac cu tacamurile, le-am lasat la locul lor, goale, pe masa.
Afara un soare slab lumina totul in jur: frig. Aer rece, de tara. Nu vedeam pe nimeni. Am mers in spatele casei. Multi copaci. Am inaintat prin padure. La un momentdat am dat sa ma asez pe o buturuga… am scos cartea pe care mi’o cumparasem din Paris, citind de unde am ramas. E atat de comico-romantic cum Big, fostul iubit al lui Carry, a venit tocmai in Paris, din New York, special ca sa’si caute iubita... actualul iubit a lui Carry, unu’ pe nume Alekzandr Patrovsky, era un adevarat tambalau. Adica nu era chiar tambalau…era pictor, canta la pian iubea arta mai presus de orice. Dar nu era atent cu ea… nu indeajuns. Un fosnet de frunze se auzise chiar din fata mea. Am ridicat ochii instantaneu, din carte. Am vazut ceva verde pe dupa un copac, care inca se mai misca usor… Frica m-a cuprins in intregime, m-am intors si am luat-o la goana fara sa stiu macar de ce anume fug. Dar fugeam… impiedicandu-ma de o piatra, inevitabilul s’a intamplat: am cazut si pur si simplu am lesinat.

M-am trezit inr-un fel de pestera. Capul imi zvacnea de durere. De dinauntru am zarit creatura aceea ce ma tarase pana aici: Era ceva mare, chiar urias, cu pielea verde. Statea cu spatele, pe o buturuga de copac si el, clatind niste mere foarte mari, frumoase, rosii, de’a dreptul copioase. Copacii dimprejurul lui erau verzi, foarte mari, cu roade minunate, ca scosi dintr-un basm. M-am ridicat si am mers inspre el.. imi era frica dar curiozitatea mereu castiga, nu?!

A dat sa se uite inspre mine. Oh, dar chiar ca era urias! Avea o fata comica. Complet chel, cu niste urechi foarte ciudate si ochii tot verzi la fel ca pielea lui. Ne uitam tinta unul la altul. Nu stiam daca trebuia sa’mi fie frica… era un capcaun, auzisem atat de multe povesti cu capcauni la viata mea incat stiam totul despre aceste creature. Speram totusi sa nu fie adevarat faptul ca mananca oameni… Afara era un soare de’a dreptul orbitor, si mi’am adus aminte: capcaunii fura soarele de pe cer… Oare o sa ma manance? Ar trebui sau nu sa fug?! Unde ma aflu..? imi tot spuneam.

S’a aplecat putin.. a rupt un trandafir inca din radacina… un trandafir frumos, mare, galben-rosiatic, de’a dreptul… minunat. Mi l’a intins mie. Atat de innocent era gestul acesta venit de la o creatura gigantica, incat mi s-a parut amuzant si un zambet micut mi se intinse pe buze. Am luat trandafirul, nestiind ce sa zic. A continuat sa spele merele, intr-o cratita mare, plina cu apa de izvor. Trandafirul era sclipitor in bataia soarelui, din el emanand un parfum minunat.

Partea urmatoare in curand. Nu va fi bine pentru bietul capcaun dragalas :(