Ea poartă roz. Și-i
fericită. Intră în parcul înghețat ținându-se de mână cu el. El poartă negru
dar părul creț îi lucește și ochii-i scapără viață. Ea poartă roz. Și
fericirea-i exuberează întregul corp. În parc e frig, atât de frig încât ar
îngheța orice suflet. Dar ei nu îngheață... căci sufletele lor sunt vii. Zăpada
dă un aer solemn, brut și tăcut parcului. Dar ei nu văd albul.. ei văd un
verlaj cromagiu și alte culori pe care nu le pot vedea decât oamenii vii. Oamenii
fericiți. Oamenii ce iubesc. Parcu-i funebru dar ei rămân fierbinți de dragoste
și ocrotiți de cer, ei nu văd întuneric, ei văd doar lumina, ei nu văd copacii,
ci doar un infinit absolut ce urcă până la stelele cele mai mari... cele mai
vii. Ea-i săruta dosul palmei ce stătea în mâna ei, el îi alintă fruntea cu
buzele-i dulci. Ea sare pe el și el o sărută. Nefericiții din parc, neutrii și
triști, fantomele gosmatice pe care nu le vede nimeni, ei privesc geloși de
după copaci. Ei văd și vor și ei. Ei se hrănesc cu suflul altora căci nu îl au
și-l vor atât de mult... Dar de ei nu se pot apropia... căci ei sunt împreună
și se iubesc. Ei nu sunt doar vii, ci trăiesc împreună. Unul respiră odată cu
celălalt și bătăile inimilor lor se coordonează într-un sincron perfect și
respiră împreună prin nasuri diferite iubind doar cu o inimă. Așadar fantasmagorica
moarte privește de după copaci... de după fiecare copac. Îi privește trecând
dorindu-le suflul. Dar ei sunt puternici ca să cadă... trec de parc și ajung în
cimitir iar frigul spulberă aerul în două cu un clește dar ei nu văd, ei nu
simt, ei doar se iubesc. Cimitirul lor nu e vesel, e de-un supliciu morbid.
Atmosfera e de-un cadaveric palid albui,
ceța se-ntețește iar funebre cruci stau concave deșirate ici colo de marmură
pin plumb, într-un eterogen sinaptic. Glod e prin noroi dar pe ei doi fericirea
îi poartă prea sus ca să-l poată atinge așa că merg. Mersul lor veloce supără
strigoii ce se prefac în stană de adunături de nisip, ei aprind lumini pentru
cei ce nu mai sunt fără să vadă că ei înșiși sunt lumina de care morții au
nevoie. Dar totuși vin.. să le-arate celor dragi care s-au dus că mai există
viață aici sus, că mai există ibostatici pentru care timpul nu contează căci ce
simt ei e dincolo de timp și spațiu, limite terestre sau moarte.. Și așa nu-și
dau ei seama că lumina scade-n cimitir. Căci ei merg scindat comunativ, ea sare
el o prinde ea se ascunde și el fuge după ea ca-ntrun joc de mimă de arșița
amorezată-n van.. Totu-i parcă un șah în care ei nu știu să joace, pioni dărmati
și regi furați chiar de ei înșiși, să-l lase pe celălalt să câștige. Căci
tembelismul lor nepăsător de apatic se naște din dragoste. O dragoste cernută
prin site zimțate și dranițe ascuțite. O iubire născută pe net și crescută-n
realitate, un aluat din drojdie virtoasă stinsă cu transpirația udă a
sufletelor lor, la care se adaugă cea mai delicată făină dar îndeajuns de
puternică să clădească singură cetăți medievale. O iubire de o realitate fantezistă ce îi
copleșește, dar nu-s niciodată obosiți. Ea-i încleștează limba cu buze
beatitudinale într-un sărut benevolant de dăruință crasă a cărui sufocare lui
îi dă aer.. un aer cald de casă-n care au rumenit cozonaci cu rahat multicolor
și dulce. El o pipăie și-i simte gustul părului în palma lui gâdilată de-un
efort stigmatic iar stelele din păr se pierd ușor pe cerul forului ei interior
care-i groaznic de domol. El plesnește în zăpada zemoasă și fulgi bipolari sar
pe paltonul ei roz gadilindu-i zâmbetul vivant. Pigmentația coloritului ei
contrazice protestând atmosfera macabră din cimitirul cristalizat în iarnă. Dar
chiar și dacă s-ar dezbrăca amândoi de orice haină, dacă s-ar lipsi de orice
geană sau chiar de ochii înșiși, dac-ar renunța la fiecare fir de păr în parte
rămânând în pieile știubeci tot ar avea culoare. Destulă cât să trezească
morții din cavouri, destulă cât să reînvie orașe moarte de demult sau pur și
simplu să coloreze viețile celor aproape 8 miliarde de muritori ce respiră pe
pământ căci tonalitatea înaltă a nuanțelor neon izvorăște dinăuntrul existențial
al ființei lor, din sufletul ocrotit de ocultul mirabil de unde izvorăște
iubire infinită, din suflete.. simple suflete ce se întâlnesc când ei se
privesc în ochi și inimile încep să bată concomitent. Ea îl prinde de spate
și-l prăbușește-n zăpadă el o trage de picioare dar bocancii ei fu dați cu
smoală. Ea-ngenunchie lângă el și buzele-i trage de dinți. Ei nu se cred
într-un cimitir, ci-ntrun Paris circant. Cu flori încă primăvăratice, cu
acadele galbene, peruci verzi și acordeoane ce-i îndrumă spre paradis.
joi, 27 noiembrie 2014
Ea poartă roz.
Rozul mai există dar smaraldele lui ce
scăpărau scântei s-au ascuns în strălucirea stelelor din zulufii părului său
suprimați de un foarfece sălbatic, rămânând doar imaginea celor doi tineri ce
se iubeau atât de mult că puteau trezi un cimitir întreg la viață... Ea încă
mai merge și acum pe aleile cu copaci dar acum... acum îi e frică de strigoii
ce se uită la ea văzând c-a rămas vie. Ea poartă și acuma roz, dar nu mai-i
fericită.
Da, stiu ca am scris gresit, ca am inventat cuvinte, ca am folosit virgule gresit si ca sunt acolo multe pleonasme, stiu ce si cum am scris. Clarific asta pentru a evita comentariile in care dati copy-paste la toate greselile criticandu-le, repet, stiu ce am scris.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Pentru sufletul meu...