This is default featured slide 1 title

Go to Blogger edit html and find these sentences.Now replace these sentences with your own descriptions.

This is default featured slide 2 title

Go to Blogger edit html and find these sentences.Now replace these sentences with your own descriptions.

This is default featured slide 3 title

Go to Blogger edit html and find these sentences.Now replace these sentences with your own descriptions.

This is default featured slide 4 title

Go to Blogger edit html and find these sentences.Now replace these sentences with your own descriptions.

This is default featured slide 5 title

Go to Blogger edit html and find these sentences.Now replace these sentences with your own descriptions.

joi, 28 iulie 2011

Sa visez.




Simt nevoia sa ies din aceasta monotonie vaga, care tine deja de.. ceva timp.

Traiesc din carti, din filme, poezii, muzica si desene. M’am saturat de ele. Vreau propriile carti, filme, poezii melodii si desene.

Sa nu mai traiesc din imaginar. Din ceva ce nu e real. Atat. Personaje imaginare, si tigari. Nimic mai mult.

Mi’ar placea sa adorm, si sa visez o gramada. Sa vizez, sa visez, sa visez.

Sa visez pana cand nu ma mai trezesc nicicand. Sa visez pentru eternitate. De ce?

Caci viata mea nu’mi e de ajuns. Se intampla mereu si mereu aceleasi lucruri. Aceeasi oameni, vreau o scapare din acest labirint fara capat.



Vreau ceva nou.

luni, 25 iulie 2011

Subconstientul meu

Luptandu’ma cu subconstientul sufletului meu adanc
Luptandu’ma cu ‘’cealalta’’
Din cauza acestui razboi am lacrimi pe fata curgand.
Toate laolalta.

Mintea ii interzice inimii sa vorbeasca
Dar imi aud si inima. Pe care sa le mai ascult?
Nu’mi las sufletul nici sa clipeasca,
Vreau sa fiu doar un adult!

Care nu’si lasa copilul afara din el
Care’si calculeaza orice miscare.
Dar sufletul vrea sa zboare ca un porumbel,
Invelindu’si viata si inima intr’o culoare.. tipatoare.


Nu stiu care va ceda, nu stiu care va castiga.
Stiu doar ca la sfarsit unul va cadea
Si fericire sufletul meu va iriga,
Sau in iadul suferintelor voi decadea.

Dar ceva imi spune:
‘’Don’t fall, just be who you are
It’s all that you need in your life.
Hold onm, before it’s too late,
We’ll run till we leave this behind.’’




joi, 21 iulie 2011

Orasul meu II

Continui sa mergi… vezi o casa. Derapanata, pare sa fi fost un muzeu cu mult timp in urma. Si inca este.. un muzeu in care pastrez amintirile oamenilor ce i’am iubit.. sau inca ii iubesc. Pe pereti sunt desene. Portrete ale acelor oameni ce mi’au lasat urme adanci in inima.

Urci sus in pod. Acolo mi’am pastrat sentimentele. Nici nu deschid usa de la pod, decat cand vreau sa mai pun cate ceva. Caci daca las mult deschisa usa, sentimentele vor reveni, si este ultimul lucru pe care mi l’asi putea dori.


Cobori inapoi jos. In ultima camera, este ceva jos, ceva ascuns sub un covor patat cu lacrimi. Este o usa. O deschizi, si pare ca sunt niste scari, care duc la un fel de subsol. Acolo vezi cateva tablouri, portrete vechi, uitate de timp si spatiu, cativa demoni legati in lanturi, ravnind la libertatea de a face rau.

In capat, gasesti o usa. Incerci a o deschide, dar e incuiat. Langa ea, este un leu, din piatra, ce sta cu gura cascata. Observi ca din gura lui sclipeste ceva. Iluminezi totul cu lanterna, si observe ca e o cheie. Cheia cu care se deschide usa respectiva. O descui, si mergi.. mergi. Pana dai de capat. Infundatura. Te uiti in sus, si observi ca este o usa. gasesti niste lazi pe care te sui, si impingi cu putere. Ai deschis’o.

Te sui sus, si te vezi intr’o camera. O camera, plina cu aur. Te uiti in jur si te minunezi, cat galben, cati bani, cat aur, cate bijuterii! Intr’un colt al camerei, vezi totusi o oglinda, care nu pare sa aiba nicio valoare financiara. Te uiti in ea, si ma vezi pe mine, de’a lungul vietii mele, dar nu asa cum am fost, ci asa cum mi’am dorit sa fiu. Un fel de ‘’eu imaginar’’.

Vrei sa pleci, zaresti o usa intredeschisa. Ce sa vezi! Ai ajuns intr’un parculet. Un parculet de copii, sinistru, cu scranciobe ce se leagana singure, cu un topogan ruginit, parasit. Cu o groapa de nisip, in care acum au crescut buruieni, cu balansoare ce se pierd din ce in ce mai mult in vant, cu niste banci pustii. Iti vine extrem de greu sa crezi ca acest parc a fost vreodata colorat si plin de copii. Ei bine.. a fost… demult.


TO BE CONTINUED...

marți, 19 iulie 2011

Orasul meu 1

Ma sperie monotonia. Defapt nu, nu ma mai sperie. Ma sperie gandul ca ar putea domni definitiv in regatul sufletului meu. Si ce ma mai sperie? Gandul ca pana la urma voi ramane singura aici.. in regatul sufletului meu. Voi fi singura, defapt sunt singura, nimeni nu intra aici, deoarece nimeni nu intelege. Si cand intra? Pleaca lasand urme adanci.. orasul meu.. orasul din interiorul meu. Plin de fantezie, de filme bune, de melodii ce te ung pe suflet.. de poezii ce iti strapung sufletul, de hoti ce te fura, privelistea te fura. E singurul loc unde ma simt ‘’eu’’. Ma iau singura in brate, si atunci, abea atunci, simt caldura. Eu.. doar eu. Doar eu ma inteleg. Eu si cerul, pamantul de sub mine. Toate, imaginare, in sufletul meu.
N’am aripi, de ce n’am? Uneori, acest oras al meu ramane fara culoare, de ce? Iar n’am platit intretinerea la fericire. Dar e scumpa.. ma costa tristetea. Scumpa zic, hah?


Vedeti voi, in regatul meu sunt atatea lucruri imaginare! Am un caine, Nemo, e Labrador, e de culoare deschisa, un crem. El ma iubeste. Am si un peste, inoata prin frunzele copacilor. Regatul meu, inima regatului meu arata ca zoo (care sunteti din roman, stiti cum era zoo de anul trecut? Eh, de ala vorbesc (cine stie cunoaste) doar ca, mult mai mare. Fluturi albi ce zboara printre castani, o pisica neagra (cea din imaginatia mea poarta noroc), un vampir cu care schimb vorbe zi de zi, dragoni ce dau foc agoniei, melancoliei, tristetii mele, nostalgiei. Dar cateodata, cateodata astea’s frumoase. Simtind melancolia, nostalgia, tristetea, agonia, toate astea ma fac sa iau pixul in mana si sa scriu pe niste papirusuri noi… ce vor domni aici peste ani, si ani. Si alti oameni le vor citi, dar nimeni nu va stii sa spuna exact ce am vrut sa spun, scriind acele.

Mai am si un elf, Mario, care tot incearca sa ma faca sa cred in ei. In oamenii care ma inteleg. Dar nu, nu cred. Deoarece daca asi crede, I’asi vedea acolo. Sau poate ca sunt, dar nu ii vad.

Trenuri si catacombe pe dedesubt…

Cobori jos pe scari (scarile din spate, care duceau inainte la cusca cu sconcsi) o iei la dreapta mai mergi 2 pasi, si vezi cimitirul. Cu gropi multe, cu amintiri multe. Cu multe sperante moarte, amintiri, oameni. Te duci inapoi, a doua la stanga. Urci scarile, si, prin stuful de iarba moarta, zaresti o scena, rotunda, micuta. Pe ea, sunt actorii mei preferati, care joaca in diferite piese, ador sa ma uit! Tot pe acea scena, compozitorii mei preferati compun muzica. Altii canta. E una dintre locurile mele preferate! E atat de imaginara!

Caci mi’am adus aminte de asta, hai sa mergem inapoi, coboram scarile, deschidem o usa de la o cusca oarecare si intram inauntru, tocmai in barlogul acela, unde se adaposteau animalele de frig si ploaie. Intri, si vezi in fata ta multe scaune, si un ecran imens in fata. El se numeste cinematograf. Ador sa stau acolo, sa pun filme, sa uit de lumea de afara. Hai sa continuam turul. Urci inapoi scarile catre scena. In spatele ei, un pat de matase neagra ia foc. Scanteile le’au aprins doi demoni, doi draci ce se iubesc carnal.



VA CONTINUA…



duminică, 17 iulie 2011

Lupta cu mine insumi

Tu vrei multe.

Eu vreau multe.

Dar oare meritam?

Intrand pe youtube, veritasaga-aceeasi mereu,
Vad un clip ‘’veritasaga nu meriti’’ waw… 1 la mana nu stiu melodia.. 2 la mana.. waw.. deci.. chiar aveam nevoie..:((

De ce? Pt k in momentul acela ma gandeam de ce nu am ceea ce vreau.
Si. Raspuns : ‘’nu meriti’’.
Poate chiar nu merit.

Poate sunt egoista, capricioasa, nu’mi ascult inima.. poate pur si simplu nu merit pe cineva care sa ma inteleaga.
‘’cand ma uit in jur, parca’s lasat in urma’’… exact!
‘’daca n’am o viata poat s’o fur’’ mi’asi dori!! :((

Nu pot opri lacrimile sa nu cada..
Orgoliul meu nu le da voie…
Dar totusi.. is singura.. doar eu si imaginea mea reflectata in ecran… de ce?
De ce singura?

Nimeni nu va intelege vreodata aceste randuri..
Nimeni nu va intelege de ce simt nevoia sa scriu.
Nu ma impact cu gandul ca viata e asa cum e
Si nu voi pune aceasta postare pe blog!
Nui voi lasa pe altii sa o citeasca!
Orgoliul meu nu’mi da voie…
Orgoliul meu nu’mi da voie sa’i faca pe altii sa stie ce simt.

‘’te descarci silentios’’
Eu oare mai am arme?
Da! Da, am!
Orgoliul! Nu voi lasa nimic sa’l puna la pamant!
De aceea, opresc fix acum aceste lacrimi care curg! Aacum!! Acum!
Gata.. gaataa!!!

Ochii nu’i am umflati, lacrimile nu mai curg! De aceea! Din cauza orgoliului. Save good! Ascult o melodie ce ma face sa ma simt mai bine. ‘’my chemical romance the sharpest lives’’.

Ma lupt cu mine insumi cautand o scapare din acest labirint.. merita sau nu sa plang? Cand stiu ca nimenui nu’i pasa?
Merita oare?

Un suras prin lacrimi se trezeste.. ‘morning sunshine…!
Desi e inca noapte…
-Urasc zambetul acela!
-Care zambet?
-Ccela pe care’l expui mereu, cand esti trista! Uite, spre exemplu, acum, cand zambesti..
-Si ce altceva sa fac?
-Nimic. Sa fii doar tu insuti.
-Pai sunt. Eu si cu mine. Atat,
-Nu. Tu ai doua fete. Una, cand te copilaresti, cand dai frau liber sentimentelor, cand dai frau liber zambetelor. Viselor imposibile. Acum esti.. ametita. Ai baut putin, ce’i drept. In tine se nasc 2 fapturi: cea copilareasca, si cea matura, cand ascunzi ceea ce simti de frica sa nu’ti fure altu’ ce ai. Ascunzi totul. De frica sa nu se intample ceva. Cealalta. Cealalta intre ghilimele fiind vorba, pt ca esti ‘’cealalta’’ mereu. Iti calculezi aproape fiecare miscare.
-Good! Daca asi avea o chitara!
-Ma asculti macar? Vezi,? Nu ma asculti!
-Nu am nici nevoie! Ma cunosc destul!
-Atunci de ce nu dai frau liber copilului din tine?
-Pentru ca nu vreau sa sufar! Again!
-Ti’a dat d’zeu 3 talanti, si ce faci cu ei…
-Nu! Nu! Nu iesi iar la iveala! Taci! Stai acolo! Stii ca asta e replica la care ma sensibilizez. Si vrei si tu acum sa faci ce vrei sa faci cu mine. Taci! Numai taci! Nu cumva sa…
-Mda. Doar stii ca am dreptate. Altfel.. vei pierde tot.
-Nu am ce sa pierd. Doar pe mine. Si pe tine.
-In curand.. chiar ca nu vei mai avea…

Plang in spatele copilului meu… (copilului care sunt, adica) de ce? Pentru ca el vrea sa planga. Subconstientul meu vrea sa planga. Eu nu il las.. dar e mai puternic ca mine. Si nu trebuie! Nu! Nu! Orice, dar nu el! Numai nu el!



vineri, 15 iulie 2011

Ce ma sperie.

Vrei sa stii ce ma sperie? Realitatea. Daca nu voi ajunge niciodata acolo unde imi doresc? Ei bine, macar voi stii ca am luptat si am incercat. Dar daca nici macar asta nu ma consola? Sau, daca voi reusi?



Vrei sa stii ce ma sperie? Faptul ca fericirea nu este decat o camuflare a tristetii. Faptul ca nucleul unei fericiri este defapt tristetea. Si pana la urma, de unde’mi ies toate ideile astea tampite? Vezi, asta ma sperie! Ca ies multe, de nicaieri!


Ma sperie ca uneori imi vine in gand sa ma duc la bucatarie, sa iau cutitul, si sa’mi tai gatul. Sau imaginea mea, brusc, spanzurata de tavan. Sa se sinucida un narcisist! Asta’i tampenie! Dar eu nu sunt o simpla narcisista, sunt o narcisista cu probleme mintale. Defapt, a fi narcisist este deja o problema mintala, dar ma refer la multe alte lucruri… ma invart in jurul cozii nestiind unde vreau sa ajung cu discutia asta! A, da! Stiu! Vreau sa ajung pe o epava a sufletului meu, unde sa fie liniste. Un milimetru patrat al creierului meu care sa nu gandeasca. Un milimetru patrat al inimii mele care sa nu iubeasca. Stai! Chiar eu sunt o epava. O epava care’si lasa ancora in oceanul agoniei… de ce?


Ma sperie gandul ca viata este arta de a desena fara radiera. Eu obisnuiesc sa desenez. Ma linisteste. Dar nu asi putea suporta gandul ca asi putea desena fara radiera! Nu! Nu fara ea! Ar fi prea multe defecte.. prea mult dezastru. Lucrarea mea ar fi o catastrofa! Dar viata nu e ca si cand ai desena o foaie alba. Viata e mult mai mult. Nu’ti trebuie foaie, creion si radiera. Iti trebuie minte, ordine si tact ca sa poti avea o viata cum ti’o doresti. Si totusi…


Ma sperie gandul ca m’asi putea rani singura. Sunt un copil cu o minte decazuta in neant. Copil?? Nu cred ca am fost vreodata copil, defapt, nici nu imi amintesc cum eram cand eram copil. Adolescenta m’a prins cu vlaga, extazul si energia unei babe de 80 de ani. Ma trezesc dimineata, iar la ora 5-6 dupa amiaza obosesc, nestiind de ce, iar pe la 9-10 imi vine somnul, dar nu pot dormi. Ziua urmatoare la fel.
Nu am cui sa’i spun tampeniile acestea. Tampenii care ma apasa, si nimeni nu le intelege. Tampenii ce zac in sufletul unui copil de 15 ani.. stai. Nu cred ca am fost vreodata copil, defapt, nici nu imi amintesc cum eram cand eram copil. Adolescenta m’a prins cu…of! O iau de la capat! Cum spuneam, tampenii care zac in sufletul meu si nu am cui sa i le spun. Tampenii ce conteaza!


Ce ma sperie? Ma sperie ca sunt atat de perfectionista! Defapt nu asta ma sperie, ci faptul ca sunt atat de perfectionista, incat imi doresc idealuri, pe care nu voi putea avea niciodata. De exemplu: idealul de iubit, prietenii ideali. Prietenii ideali, viata ideala da, poate. Dar barbatul ideal… nu il voi cunoaste nicicand, decat in jurnalele imaginarii mele.






DIN MEMORIILE UNEI NEBUNE...

joi, 14 iulie 2011

Feelings

Nici acum nu’mi vine sa cred cat de meschini pot fii unii oameni (bine, hai, majoritatea).

Si nu, nici acum nu cred..

Poate daca te’as fi cunoscut pe tine, Catalin.. poate atunci mi’ar fi fost mai bn.. asi fi avut cu cn vorbi…

Si ma gandesc acum stii… ca nu am cui sa zic sentimentele mele.. acum ca tu.. si mai ales Robert ati plecat..

Fuck! Ma omor daca mai beau!

Nu am cui sa’i zic cat ma doare ce face X.

Nu am cui sa ii zic ce simt pt Y..

Zic ca nu simt nimic doar pt a ascunde ceea ce simt defapt, in adancul inimii mele

Ei bine da

Uite ca mai am si eu sentimente

Chiar daca nu arat si nu spun nimanui..

Si poate pe altii ii fac din greseala, sa ma cunoasca foarte bine, pt ca mai apoi sa se poata folosi de mine.

Ma doare ca trebuie sa’mi ascund sentimentele..

Pur si simplu doare.. stii… acel sentiment cand simti ca nmeni nu intelege..
Vreau sa simt aerul rece de afara, vreau sa fiu invizibila, sa nu ma vada, sa nu ma auda nimeni.

Mi’ar placea stii, sa nu’mi pese.. dar uite ca… imi pasa din pacate si nefericire..

Tot ce pot sa fac e sa ascult o melodie buna..
Si sa ma prefac ca totul e bine
Ca X e prietena mea cea mai buna,
\si ca Y....




Dar cui ii pasa, nu?

ps: x si y exista in realitate. doar ca nu am vrut sa le afisez numele.

marți, 12 iulie 2011

Visand la tine




Visand la tine ma prind zorii diminetii
Dar ma trezesc, pasind din nou pe drumul vietii.
Vrand sa scriu o poezie intreb rhetoric:
-Ce rimeaza cu ‘’dimineata’’?
Dar o voce a subconstientului meu rasuna simfonic:
-Greata, stupefactia, aroganta.


Visand la tine ascult My Chemical Romance
Si ritmul tobelor imi da un ‘’a feeling sence’’.
Dorul de tine ma cuprinde, aprins.
Chiar daca nu te’am cunoscut niciodata,
Esti in universal meu cuprins
Iar inima, de ideal mi’e fermecata.


Visand la tine beau un pahar de capsunata,
Beau, si scriu o poezie ciudata.
Creionul din ce in ce scartzaie pe foaie,
Gandindu’ma la atingerile tale, inima mi se inmoaie.
Naiva, incep sa cred in minciuni, si vise, si soare, culoare…
Dar apare dezamagirea, cu o pala infatisare.

luni, 4 iulie 2011

Dimineata




La 5 jumate dimineata'n gand,
In picior simt o naspa amorteala
Si scris aici rand cu rand
Sa nu asist la o grea plictiseala.

Cam ciudat dar nah :)) astept pareeeri! :d