This is default featured slide 1 title

Go to Blogger edit html and find these sentences.Now replace these sentences with your own descriptions.

This is default featured slide 2 title

Go to Blogger edit html and find these sentences.Now replace these sentences with your own descriptions.

This is default featured slide 3 title

Go to Blogger edit html and find these sentences.Now replace these sentences with your own descriptions.

This is default featured slide 4 title

Go to Blogger edit html and find these sentences.Now replace these sentences with your own descriptions.

This is default featured slide 5 title

Go to Blogger edit html and find these sentences.Now replace these sentences with your own descriptions.

sâmbătă, 30 iunie 2012

Paulo COELHO - Veronika se hotaraste sa moara

Ce este un nebun? O intrebare care m-a pus putin pe ganduri… Pai, imi spuneam eu, un nebun este acela care face lucruri neobisnuite… ca de exemplu: cum ar fi sa va opreasca o persoana straina (aparent normala) pe strada, in toiul zilei, sa va ia de umeri, sa va zdruncine razand diabolic?! Zic asta pentru ca si eu imi imaginez de multe ori pe strada cum ar fi sa mi se intample mie (as muri de rusine) sau sa fac eu asta (as muri de ras).

Anyway, sa revenim. Am terminat aseara de citit aceasta carte, a carui final m-a cam dezamagit. Finalul e cam tras de coada... intelegeti voi ce vreau sa spun. Defapt, nu e tras de coada adica.. of, inca nu mi-am baut cafeaua! :))

Veronika este o tanara de 20 si ceva de ani din Slovenia. Care, evident, se decide sa moara, avand o viata tare plictisitoare. Detesta rutina zilei, si aceasta o omora, fara sa stie ca viata este exact asa cum vrei TU sa fie. Ea facea ca rutina aceea innebunitoare, sa continue. Pentru asta se sinucide, devorand 2 flacoane de somnifere (Mvaai, groaznica sinuciderea cu pastile. Iti lasa stomacu' schilod pe viata, si nici nu mori. Mai degraba un topor... dar sa revenim).

Se trezeste mai apoi la sanatoriul Villete. Sta la pat cam doua saptamani, dupa care afla ca pastilele i-au imbolnavit inima, si aceasta nu mai are sa bata decat in jur de o saptamana. Dar ei nu-i pasa. Tot ce vrea ea, e moartea.

Apoi incepe sa-i cunoasca pe cei de acolo, si, de-a lungul cartii, Veronika reuseste sa le schimbe felul de gandire (dar si ei il schimba pe al ei). Veronika isi da seama ca defapt, majoritatea oamenilor internati in sanatoriu sunt normali, pe cat se poate defini normalul. Dar nu vor sa plece de acolo, din pricina faptului ca este un azil de nebuni... un loc unde nu trebuie sa te straduiesti sa fii amabil cu ceilalti, un loc unde te comporti asa cum simti ca vrei sa te comporti, din pricina faptului ca nimeni nu te critica, pe motiv ca cica esti nebun (alt rahat care m-a pus pe ganduri).

Veronika isi da seama cate a pierdut la viata ei, cate ar fi putut sa aiba, cat de fericita ar fi putut fi, si cat de mult isi iubeste viata. Ea "isi pune pata" pe cativa pacienti de acolo, si de la venirea ei, sanatoriul incepe sa o ia razna, fel de fel de schimbari se petrec.

Pana la urma Vero nu mai moare, ci ramane cu Eduard Schizofrenicul.

Nu-i pot da punctajul maxim, deoarece ma asteptam la un sfarsit mai tragic, mai dramatico-sentimental. Dar e ok si asa.

"Veronika se ghemui pe jos, îşi scoase acul din braţ şi se duse unde stătea Zedka, încercând să nu dea atenţie sto-macului care începea să i se întoarcă pe dos; nu ştia dacă greaţa era urmarea inimii ei slăbite sau a efortului pe care-l făcea.
— Nu ştiu ce este un nebun — şopti Veronika —. Eu însă nu sunt. Sunt o sinucigaşă ratată.
— Nebun este cine trăieşte în propria-i lume. Ca schizo-frenicii, psihopaţii, maniacii. Sau persoanele care sunt dife¬rite de celelalte.
— Ca dumneata?
— Totuşi — continuă Zedka, prefăcându-se că nu auzise comentariul ei — trebuie c-ai auzit vorbindu-se despre Einstein care zicea că nu există nici timp, nici spaţiu, ci doar o combinaţie între ele. Sau despre Columb, care susţinea că de cealaltă parte a oceanului nu era un abis, ci un con¬tinent. Sau despre Edmund Hillary, care susţinea că omul poate ajunge în vârful Everestului. Sau despre Beatleşi, care au făcut o muzică diferită şi s-au îmbrăcat cu totul altfel decât lumea din vremea lor. Toţi aceşti inşi — şi alţii cu miile — trăiau şi ei în lumea lor.
„Nebuna asta spune lucruri pline de sens”, gândi Vero-nika, amintindu-şi de poveştile pe care i le spunea maică-sa, despre sfinţi care susţineau că stăteau de vorbă cu Isus şi cu Fecioara Maria. Trăiau şi ei într-o lume aparte?"

"— E frig, dar e o dimineaţă frumoasă — spuse Zedka —. E curios, dar depresia mea nu se manifesta niciodată în zile ca asta, înnorate, cenuşii, reci. Când vremea era aşa, simţeam că natura era de acord cu mine, îmi punea în evidenţă su¬fletul. Pe de altă parte, când se ivea soarele, copiii începeau să ţopăie pe străzi, toţi eram încântaţi de frumuseţea zilei, dar eu mă simţeam foarte rău. Ca şi cum ar fi fost nedrept să se arate toată exuberanţa aceea, la care nu eram capabilă să particip."
Exact asta mi se intampla si mie uneori! :o



miercuri, 27 iunie 2012

Sandra Brown - Panza de paianjen

Am terminat acum ceva timp aceasta carte si am zis sa va fac o recenzie! ;x




Este vorba despre o femeie in varsta de 20 si ceva de ani, Kathleen. Este educatoare intr-o tabara pentru copii orfani. Acolo, il cunoaste pe Erik, un cameraman mustacios foarte simpatic. (hi, hi!) Kathleen se lasa cam greu, dar el o prinde in mrejele sale… Fac dragoste noaptea in aer liber, dusuri impreuna, si planuiesc sa fie fericiti pana la adanci batraneti, impreuna. Dar ceva le schimba relatia… Camera de filmat al lui Erik se strica, si este nevoit sa schimbe o anume piesa. Pentru piesa respectiva, de care are mare nevoie, se urca intr-un avion cu destinatia Cutarescu. Dar un avion particular il loveste pe cel in care se imbarca Erik si… Buf! Explozie!

Erik este dus la spital, Kathleen il urmeaza. Medicii nu o lasa sa intre in camera lui Erik, deoarece este grav ranit si nu pot intra decat rude apropiate. Asadar, Kathleen vede o femeie blonda, foarte frumoasa, cu acelasi nume de familie ca al lui Erik. Nevasta-sa! Wtf wtf!

In acel moment de disperare, Kathleen isi face bagajele si dispare la San Francisco (daca nu ma inseala memoria) fara sa stie ca defapt acea femeie era nevasta fratelui lui Erik. Kathleen nu mai da deloc semne de viata, Erik, dupa externare, o cauta neincetat.

Ea isi gaseste de munca la o linie de magazine de moda. Seful ei, un invalid, o cere in casatorie imediat ce afla ca ea a ramas insarcinata cu alt barbat (eh, cati dintre voi domnilor, ati face asa ceva?). La urma urmei, ea accepta, gandindu-se la o viata fericita si linistita, alaturi de sotul si copilul ei… Dar totul se schimba! In 2 ani de zile, Erik apare chiar in casa lor. (Destinu’, dom’le, Destinu’ cu D mare! ), fiind angajat chiar de sotul lui Kathleen, pentru niste reclame. Erik isi da seama imediat ca acel bebelus e al lui, si situatia devine foarte tensionata… In fine, Kathleen afla de prostia facuta... afla ca acea femeie nu era nevasta lui.. ci cumnata. Dar e deja prea tarziu, nu-i asa?!

In preajma craciunului, sotul ei o trimite pe Kathleen in tarile calde, pentru a avea grija ca totul sa fie bine la filmarile pentru reclame. Acolo, il vede pe Erik cochetand cu o blonda siliconata, si de gelozie… isi ia un avion spre o alta insula… Dar Erik o urmeaza! Si petrece acolo cu Erik 3 zile.. zile de neuitat!

Cand se intoarce, afla de internarea sotului ei. El era grav bolnav, dar nu i-a zis niciodata de boala care il mananca de pe dinauntru. El isi da seama intre timp ca Erik este tatal copilului lui Kathleen, si ii ureaza acesteia o viata fericita alaturi de el… fara pic de ranchiuna. Moare... intr-un final.

Si chiar cand credeam ca ei doi nu raman impreuna… x-( iata ca raman impreuna! :x

Am citit aceasta carte cu sufletul la gura.. mi-a placut la nebunie! Rasturnari de situatie, chestii imprevizibile, si nenumarate momente de extrema incordare. 5 din 5, categoric!


joi, 21 iunie 2012

Domnisoara Christina

De Mircea Eliade!



Incepe putin plictisitor. Un domn ajunge intr-o casa. Nimic mai banal. Dar banalitatea dispare in timp ce inaintati in randuri...

D-l Nazarie ajunge in casa doamnei Moscu. Aici il cunoaste pe Egor, un pictor, musafir si el, pe Sanda, fiica cea mare a doamne moscu si pe Simina- sora mai mica a Sandei.

Deci romanul incepe foarte banal, ok?

Dar pe masura ce inaintam in randurile cartii, banalitatea dispare cu totul. Lucrurile cu adevarat stranii incep sa se petreaca dupa ce D-na Moscu le arata celor doi musafiri portretul surorii ei mai mari, decedate, Christina. Egor incepe sa o viseze si desi este absolut atras fizic de ea, (are impresia ca domnisoara Christina este precum o esenta cu care ai putea sa te imbeti ) reuseste sa se opuna dragostei sale, invinge strigoaica impreuna cu ajutorul taranilor din sat si a domnului Nazarie.

Domnisoara Christina este sora mai mare a doamnei Moscu, ucisa in 1907, la numai 19 ani, din gelozie. Mi-a amintit, prin cruzimea ei excesiva, de Elisabeth Bathory, daca stiti despre ce vorbesc.

Scrierea in sine mi-a adus aminte de Salem’s Lot de Stephen King… datorita groazei care se intiparea pe chipurile personajelor la gandul ca – noaptea va veni iar!

Dar si putin de “Portretul lui dorian grey” (desi nu am citit inca aceasta carte) datorita prezentei tabloului, in care era intiparit chipul Christinei.

Imediat vad si filmul :x Sper sa fie foarte frumos, desi filmele de multe ori ma dezamagesc.

miercuri, 20 iunie 2012

Poem

[...]

-Si printesa?
Intreba fata cu parul abanosului
Din pura curiozitate pentru aceasta.
-Ce?
Contele-i raspunde buimacit.
-Este mereu o printesa…
Convinsa ca un asemenea castel
A fost demult, odata, altfel,
Locuit de o frumusete rara.
-Ah! Printesa! Ea s-a aruncat de la fereastra,
Cu patru secole in urma noastra,
Opunandu-se ideii de a fi luata de turci.
Astfel ca printul s-a intors si-a gasit-o moarta,
Iar preotii au declarat-o pentru totdeauna blestemata…
Astfel ca printul a inceput sa loveasca cu sabia-i in cruci.
Intorcandu-se impotriva Domnului,
Imbratisand Intunericul Satanic, nemurirea.
Si astfel si-a asteptat iubita sa vie,
Sperand ca timpul va invinge, amintirea…
-Iar printesa…. Spune fata cu parul abanosului
Lacrimi reci pe obraji siroindu-i.
Printul Intunericului la ea se duce, ii mangaie tristetea
Si lacrimile in diamante se preschimba,
Tinute in mana de monstru.
Fata incepe sa surada scotand la iveala chipului finetea.
-Iar printesa esti tu… continua printul.
-Da-mi, te implor, nemurirea! Se plage printesa.
Si din piept licoarea-i soarbe cu nesat
Dulcele sange din piept ce-i cade sa-l suga.
Iar printul invaluit de agonie,
O indeparteaza cu blandete de la pieptul sau,
Si-o priveste-n ochi cu-o grea a vocii afonie.
-Draga mea, oricat te-as vrea,
Nu-ti pot oferi nemurirea, nu te pot blestema.
Langa mine, pentru eternitate te doresc
Dar nu pot, caci prea mult te iubesc.
-Dar dragul meu, tu nu-ntelegi!
O iubire ca a noastra, nu poti sa o negi!
Am invins timpul si spatiul,
Am invins pe Dumnezeu si pe Satana!
Am invins moartea si nemurirea.
O iubire absoluta, depasind orice obstacol!
Intervenit in drumul nostru, oracol.
-Atunci bea, copila mea iubita.
Soarbe-mi sangele ce nemurirea o sa-ti aduca!
Si iubeste-ma vesnic, caci oh!
Am atata nevoie de iubirea ta!

Dar barbati vin, inarmati sa-l distruga pe print.
Si un glonte se prabuseste in pieptul sau, dezarmandu-l.
Iar printesa incepe a plange cu lacrimi de sange.
Ea se transforma incetul cu incetul
In ceea ce si el era.

Dar se-ntalnesc din nou, la castelul mult iubit,
La ei acasa, se aflau din nou, in sfarsit!
Intr-o iarna grea si geroasa,
Cand fulgii in aerul obraznic danseaza.
Dar dragostea mult nu dureaza.
Caci un cutit ii taie gatul printului
Si lasa sangele negru sa-i cada pe zapada alba.
Dar Jonathan le sugereaza celorlalti sa plece
Caci treaba lor acolo se terminasera demult.
Iar printesa pe print il duce inauntru.
-Unde-i Dumnezeu acuma? intreaba printul disperat.
Cand, varsand sange omenesc, de satana l-am aparat?
El, mi-a judecat bunatatea, El, m-a blestemat!
Iar un sarut printesa printului ii da.
Si o lumina pura strabate incaperea, desi-i noapte.
Au vazut cum sufletul dracului e salvat
Si cum rana de pe cruce se desparte.
Iar acolo, atunci toti au inteles:
Cata salvare dragostea poate raului aduce.
Sabia se invarte-n pieptul printului
Iar capul ii este mai apoi retezat.
Dar, fiti atenti! Nu s-a terminat!
Caci dragostea lor abea incepe,
Acum, ca sufletul printului este salvat.
Se vor intalni iar si iar, in viitor.
Cand nepotii nepotilor nostrii voi domni
Pe acest pamant umed de sange varsat.


luni, 18 iunie 2012

Fantomele ne stiu toate secretele!



Ei da! Chiar n-aveam de gand s-o citesc, dar a luat-o colega mea Diana de la chiosc impreuna cu revista bravo, intr-o dimineata, si i-am confiscat-o si eu putin.

O carte care merita traita! Da, citita si traita la maximum.

Pai sa vedeti, este vorba de tipa asta singuratica, Cass, Cassie sau Cassandra cum vreti sa-i ziceti, care vede fantome. In ultimul timp, mai exact in ultimii 4 ani, de cand le poate vedea, fantomele i-au devenit cei mai buni prieteni. Una dintre aceste fantome este Paige, sora ei care a murit inecata in urma cu.. 4 ani. Dar desigur mai sunt si cele doua fantome care ii batuie scoala, si o pun la curent cu toate nazbatiile colegilor ei idioti.

Intr-o zi, vicepresentintele consiliului de elevi, blondul Tim, o baga si pe ea in seama. Ii descopera secretul si, spre surprinderea ei, o convinge sa-l ajute sa ia legatura cu fantoma mamei lui.

Intr-un sfarsit, Cass se razbuna pe Danielle, fosta ei cea mai buna prietena care ii facuse viata un cosmar, dar fara sa simta totusi gustul dulce al razbunarii, mama lui Tim isi gaseste scaparea si pleaca intr-un loc mai bun, si dupa ce Cassie il scapa pe Tim de o depresie, acestia raman impreuna.

Ma rog, pe cat posibil. Finalul m-a cam dezamagit, a fost putin plictisitor, dar totusi unul fericit, asa cum ii place Dianei :*

Acum mai trebuie sa o conving si pe ea sa o citeasca si mi-am terminat misiunea :d

Putin cam.. comuna sa zicem, dar mi-a placut.

In curand recenzia la Panza de paianjen de Sandra Brown! :> fiti pe faza! :>

Siiiiiiii: melodia cartii :D



Voi ce ati mai citit, dragilor!? :*

sâmbătă, 9 iunie 2012

Abstract







Fiecare om este o pană cu care
Viața scrie altora povești
Tapate-n inimi de cristal.
Cioburi cioplite-n lemn
De sticlă mată absorbită
De ochii tăi lacomi si goi
De un albastru purpuriu vînat de apa mării.
Pereții precum cristalul translucid
Săpat in frunzele copacilor bătrâni…
Vise abstracte furate de uitare.
Sânge si iubiri imposibile.
Moarte si personaje scoase din carti aiurite.
Sclipirea ochilor tăi
Precum safirul, reflectându-se in
Aerul plumburiu.


miercuri, 6 iunie 2012

Davil - Franta si Capcaunul 1

Am mers cu masina pana in Montesaicht, un sat mic si uitat de lume, departe de orice fel de tehnologie. Un sat cu oameni.. la prima vedere salbatici. Am ajuns inspre dimineata. Afara cerul era innorat, si se astepta furtuna. Majoritatea copacilor erau lipsiti de Frunze, ca la sfarsit de toamna, desi era iunie. O priveliste de’a dreptul sinistra. Am ajuns in fata unui conac, pe o culme inalta. De jur imprejur numai copaci, in spatele conacului se afla o padure deasa. in fata conacului se aflau doi servitor in frunte cu un om in varsta, dar pe picioarele sale, foarte bine aranjat, cu o tenta cocheta. Am coborat din masina si am respirat aerul curat si rece. Tuomas s-a repezit la el, cu mainile larg deschise si cu un zambet pe buze.

-Ce bine imi pare sa te vad, Gregor!
-Placerea este de partea mea, poftiti, poftiti in casa.

Inainte de a intra, am intors privirea spre stanga, unde am zarit ceva pe dupa un copac. Nu mi-am dat bine ce. Nu stiam ce vazusem, dar mi se paruse al naibii de ciudat. Davil m-a tras de maneca sa intru inauntru.
-S-a intamplat ceva?! Imi sopteste Davil.
-Nu.. nimic. Mint eu.

Am intrat intr-o incapere imensa, cu podea din marmura stralucinda, cu un candelabru imens ce cobora din tavanul foarte inalt, si cu o masa lunga in mijloc, din lemn masiv. Dupa masa aceea atat de lunga, o scara foarte larga, ducea la primul etaj. In stanga si’n dreapta incaperii, se aflau spatii de trecere in alte camere.
-Inainte de toate, vreau sa va urez bun venit in umila mea casa, Tuomas, tie, si prietenilor tai…
-Umila ta casa, oh, ce modest esti, Gregor, spuse Tuomas.

In glasurile lor batea o tenta familiala. Se vedea ca se cunosteau foarte bine. In timp ce vorbeau, Gregor a dat mana cu Davil, si m-a salutat pe mine, sarutandu-mi dosul palmei drepte, in timp ce’mi arunca o privire plina de subintelesuri. Era un om ca de vreo 50 de ani, desi ochii spuneau mai multe de atat. Era robust, destul de inalt si cum am mai spus, foarte cochet. Ca scos din filmele alea bune ale anilor ’40.
-Va rog, luati loc la masa.

Abea cand a spus acestea, mi-am dat seama cat de lihnita eram. Am luat loc intr-un capat al mesei, dandu-mi seama ca am lasat majoritatea lucrurilor mele in hotelul de la Paris. Oricum nu aveam de gand sa stau prea mult aici. Cei doi servitori au adus cina: un minunat suculent fraged pui la cuptor cu cartofi. Paharele de vin rosu se terminasera unul dupa altul, dar nu ma simteam nici pe departe ametita. Dupa care, la desert, am primit un mini tort de ciocolata pe care imi venea sa-l mananc cu mainile. Dar am renuntat imediat la aceasta intentie, dandu-mi seama de primitivitatea de care as fi dat dovada.


Apoi am mers in stanga incaperii, unde se afla o trecere spre alta camera. Era o biblioteca vasta. Multe rafturi de carti inalte, sprijinite de peretii tapetati. In mijlocul incaperii se afla o masuta rotunda, in jurul careia erau niste fotolii foarte confortabile, vechi de cand lumea. Peste tot mirosea a cafea si a praf. Miros de vechi. Pe podea odihnea un covor cusut de mana, oriental. M-am trantit (la figurat vorbind, desigur..) pe unul din fotolii. Tuomas vorbea neincetat cu Gregor, si tumultul acela de vorbe, acele 2 voci cu intonatie perfecta, ma linistea oarecum. Lestat, de pe un alt fotoliu, imi aruncase una din privirile lui blande, dand capul pe o parte. E clar: se plictisise groaznic. Abea mi’am dat seama ce bine era imbracat: paltaloni stramti de catifea neagra, cizme cu putina platforma, din piele neagra, lungi pana aproape de genunchi. O camasa bufanta, apretata, alba, peste care purta o vesta din piele neagra. Chipul ii era mai bronzat ca de obicei. Ochii lui albastrii erau izvor de sentimente contradictorii.. si totusi liniste. Astfel ca nu mi-am dat seama cand sau cum am adormit.


Dar m-am trezit a doua zi intr-un pat mare, somptuos, imbracata intr-o camasa de noapte din matase alba. Dormisem adanc, dar totusi somnul imi fusese strabatut de vise ciudate. Ciudate dar calme si atat… de placute. Am visat cum o tonalitate sumbra iesea din sunetele clapelor unui pian… pahare de cristal ciocnite usor unul de altul, si o voce de femeie, subtire si infricosatoare dar totodata sexi, feminina si … perfecta. Intuneric. Doar umbrele unor persoane miscandu-se lenes, pe un perete … cu tenta crem.
Ma uit la orologiul atat de vechi si ciudat din peretele din fata mea, observand ca este ora 13… am dormit asa de putin. Dar ma simteam odihnita si proaspata, gata pentru o noua zi. Prin ferestrele mari, gotice, intrau razele unui soare foarte slab. M-am imbracat si am iesit pe coridor. Liniste de mormant. Intuneric vag. M-am indreptat in directia de unde venea putina lumina. Am intalnit scarile acelea mari… am coborat in salon. Nu era nimeni. Nicaieri. Nici macar servitorii. Ca o casa-fantoma. Si totusi o supa bine incalzita de pasare se odihnea pe masa, in locul unde am stat si aseara. M-am pus pe mancat in liniste, simtind totusi un gol in stomac. Ma simteam cuprinsa de peretii aceia mari. Simteam cum, casa, voia sa ma devore. Nu ma simteam bine.. prea multa liniste, prea putina lumina si… era ceva sinistru cu acea casa, desi ar fi putut fi atat de primitoare si calda. Am iesit afara, nestiind ce sa fac cu tacamurile, le-am lasat la locul lor, goale, pe masa.
Afara un soare slab lumina totul in jur: frig. Aer rece, de tara. Nu vedeam pe nimeni. Am mers in spatele casei. Multi copaci. Am inaintat prin padure. La un momentdat am dat sa ma asez pe o buturuga… am scos cartea pe care mi’o cumparasem din Paris, citind de unde am ramas. E atat de comico-romantic cum Big, fostul iubit al lui Carry, a venit tocmai in Paris, din New York, special ca sa’si caute iubita... actualul iubit a lui Carry, unu’ pe nume Alekzandr Patrovsky, era un adevarat tambalau. Adica nu era chiar tambalau…era pictor, canta la pian iubea arta mai presus de orice. Dar nu era atent cu ea… nu indeajuns. Un fosnet de frunze se auzise chiar din fata mea. Am ridicat ochii instantaneu, din carte. Am vazut ceva verde pe dupa un copac, care inca se mai misca usor… Frica m-a cuprins in intregime, m-am intors si am luat-o la goana fara sa stiu macar de ce anume fug. Dar fugeam… impiedicandu-ma de o piatra, inevitabilul s’a intamplat: am cazut si pur si simplu am lesinat.

M-am trezit inr-un fel de pestera. Capul imi zvacnea de durere. De dinauntru am zarit creatura aceea ce ma tarase pana aici: Era ceva mare, chiar urias, cu pielea verde. Statea cu spatele, pe o buturuga de copac si el, clatind niste mere foarte mari, frumoase, rosii, de’a dreptul copioase. Copacii dimprejurul lui erau verzi, foarte mari, cu roade minunate, ca scosi dintr-un basm. M-am ridicat si am mers inspre el.. imi era frica dar curiozitatea mereu castiga, nu?!

A dat sa se uite inspre mine. Oh, dar chiar ca era urias! Avea o fata comica. Complet chel, cu niste urechi foarte ciudate si ochii tot verzi la fel ca pielea lui. Ne uitam tinta unul la altul. Nu stiam daca trebuia sa’mi fie frica… era un capcaun, auzisem atat de multe povesti cu capcauni la viata mea incat stiam totul despre aceste creature. Speram totusi sa nu fie adevarat faptul ca mananca oameni… Afara era un soare de’a dreptul orbitor, si mi’am adus aminte: capcaunii fura soarele de pe cer… Oare o sa ma manance? Ar trebui sau nu sa fug?! Unde ma aflu..? imi tot spuneam.

S’a aplecat putin.. a rupt un trandafir inca din radacina… un trandafir frumos, mare, galben-rosiatic, de’a dreptul… minunat. Mi l’a intins mie. Atat de innocent era gestul acesta venit de la o creatura gigantica, incat mi s-a parut amuzant si un zambet micut mi se intinse pe buze. Am luat trandafirul, nestiind ce sa zic. A continuat sa spele merele, intr-o cratita mare, plina cu apa de izvor. Trandafirul era sclipitor in bataia soarelui, din el emanand un parfum minunat.

Partea urmatoare in curand. Nu va fi bine pentru bietul capcaun dragalas :(


luni, 4 iunie 2012

Damnat



Si scriu opere lirice bazate
Pe descrieri amanuntite
A inocentei tale demonice.
Si ma imaginez invelindu-ma
In bratele tale puternice…

...

Vino de-mi canta la fereastra
Sa-ti pot fi a ta vesnic mireasa.
Sa-ti miros chipul dulceag,
Sa ma joc cu al tau suflet,
Vesnic pribeag.

...

Traiesc prin fantezii create
De imaginatie razvratita realitatii.
Si scriu cartea vietii mele invelita
In imaginatie de staniol verde
Plouat cu lacrimi de dragoni inghetati.

...