This is default featured slide 1 title

Go to Blogger edit html and find these sentences.Now replace these sentences with your own descriptions.

This is default featured slide 2 title

Go to Blogger edit html and find these sentences.Now replace these sentences with your own descriptions.

This is default featured slide 3 title

Go to Blogger edit html and find these sentences.Now replace these sentences with your own descriptions.

This is default featured slide 4 title

Go to Blogger edit html and find these sentences.Now replace these sentences with your own descriptions.

This is default featured slide 5 title

Go to Blogger edit html and find these sentences.Now replace these sentences with your own descriptions.

joi, 27 noiembrie 2014

Ea poartă roz.


              Ea poartă roz. Și-i fericită. Intră în parcul înghețat ținându-se de mână cu el. El poartă negru dar părul creț îi lucește și ochii-i scapără viață. Ea poartă roz. Și fericirea-i exuberează întregul corp. În parc e frig, atât de frig încât ar îngheța orice suflet. Dar ei nu îngheață... căci sufletele lor sunt vii. Zăpada dă un aer solemn, brut și tăcut parcului. Dar ei nu văd albul.. ei văd un verlaj cromagiu și alte culori pe care nu le pot vedea decât oamenii vii. Oamenii fericiți. Oamenii ce iubesc. Parcu-i funebru dar ei rămân fierbinți de dragoste și ocrotiți de cer, ei nu văd întuneric, ei văd doar lumina, ei nu văd copacii, ci doar un infinit absolut ce urcă până la stelele cele mai mari... cele mai vii. Ea-i săruta dosul palmei ce stătea în mâna ei, el îi alintă fruntea cu buzele-i dulci. Ea sare pe el și el o sărută. Nefericiții din parc, neutrii și triști, fantomele gosmatice pe care nu le vede nimeni, ei privesc geloși de după copaci. Ei văd și vor și ei. Ei se hrănesc cu suflul altora căci nu îl au și-l vor atât de mult... Dar de ei nu se pot apropia... căci ei sunt împreună și se iubesc. Ei nu sunt doar vii, ci trăiesc împreună. Unul respiră odată cu celălalt și bătăile inimilor lor se coordonează într-un sincron perfect și respiră împreună prin nasuri diferite iubind doar cu o inimă. Așadar fantasmagorica moarte privește de după copaci... de după fiecare copac. Îi privește trecând dorindu-le suflul. Dar ei sunt puternici ca să cadă... trec de parc și ajung în cimitir iar frigul spulberă aerul în două cu un clește dar ei nu văd, ei nu simt, ei doar se iubesc. Cimitirul lor nu e vesel, e de-un supliciu morbid. Atmosfera  e de-un cadaveric palid albui, ceța se-ntețește iar funebre cruci stau concave deșirate ici colo de marmură pin plumb, într-un eterogen sinaptic. Glod e prin noroi dar pe ei doi fericirea îi poartă prea sus ca să-l poată atinge așa că merg. Mersul lor veloce supără strigoii ce se prefac în stană de adunături de nisip, ei aprind lumini pentru cei ce nu mai sunt fără să vadă că ei înșiși sunt lumina de care morții au nevoie. Dar totuși vin.. să le-arate celor dragi care s-au dus că mai există viață aici sus, că mai există ibostatici pentru care timpul nu contează căci ce simt ei e dincolo de timp și spațiu, limite terestre sau moarte.. Și așa nu-și dau ei seama că lumina scade-n cimitir. Căci ei merg scindat comunativ, ea sare el o prinde ea se ascunde și el fuge după ea ca-ntrun joc de mimă de arșița amorezată-n van.. Totu-i parcă un șah în care ei nu știu să joace, pioni dărmati și regi furați chiar de ei înșiși, să-l lase pe celălalt să câștige. Căci tembelismul lor nepăsător de apatic se naște din dragoste. O dragoste cernută prin site zimțate și dranițe ascuțite. O iubire născută pe net și crescută-n realitate, un aluat din drojdie virtoasă stinsă cu transpirația udă a sufletelor lor, la care se adaugă cea mai delicată făină dar îndeajuns de puternică să clădească singură cetăți medievale.  O iubire de o realitate fantezistă ce îi copleșește, dar nu-s niciodată obosiți. Ea-i încleștează limba cu buze beatitudinale într-un sărut benevolant de dăruință crasă a cărui sufocare lui îi dă aer.. un aer cald de casă-n care au rumenit cozonaci cu rahat multicolor și dulce. El o pipăie și-i simte gustul părului în palma lui gâdilată de-un efort stigmatic iar stelele din păr se pierd ușor pe cerul forului ei interior care-i groaznic de domol. El plesnește în zăpada zemoasă și fulgi bipolari sar pe paltonul ei roz gadilindu-i zâmbetul vivant. Pigmentația coloritului ei contrazice protestând atmosfera macabră din cimitirul cristalizat în iarnă. Dar chiar și dacă s-ar dezbrăca amândoi de orice haină, dacă s-ar lipsi de orice geană sau chiar de ochii înșiși, dac-ar renunța la fiecare fir de păr în parte rămânând în pieile știubeci tot ar avea culoare. Destulă cât să trezească morții din cavouri, destulă cât să reînvie orașe moarte de demult sau pur și simplu să coloreze viețile celor aproape 8 miliarde de muritori ce respiră pe pământ căci tonalitatea înaltă a nuanțelor neon izvorăște dinăuntrul existențial al ființei lor, din sufletul ocrotit de ocultul mirabil de unde izvorăște iubire infinită, din suflete.. simple suflete ce se întâlnesc când ei se privesc în ochi și inimile încep să bată concomitent. Ea îl prinde de spate și-l prăbușește-n zăpadă el o trage de picioare dar bocancii ei fu dați cu smoală. Ea-ngenunchie lângă el și buzele-i trage de dinți. Ei nu se cred într-un cimitir, ci-ntrun Paris circant. Cu flori încă primăvăratice, cu acadele galbene, peruci verzi și acordeoane ce-i îndrumă spre paradis. 



                 Rozul mai există dar smaraldele lui ce scăpărau scântei s-au ascuns în strălucirea stelelor din zulufii părului său suprimați de un foarfece sălbatic, rămânând doar imaginea celor doi tineri ce se iubeau atât de mult că puteau trezi un cimitir întreg la viață... Ea încă mai merge și acum pe aleile cu copaci dar acum... acum îi e frică de strigoii ce se uită la ea văzând c-a rămas vie. Ea poartă și acuma roz, dar nu mai-i fericită. 

  


Da, stiu ca am scris gresit, ca am inventat cuvinte, ca am folosit virgule gresit si ca sunt acolo multe pleonasme, stiu ce si cum am scris. Clarific asta pentru a evita comentariile in care dati copy-paste la toate greselile criticandu-le, repet, stiu ce am scris.

luni, 28 iulie 2014

Prieteni.

De la SummerIS (Universitatea de vara pentru elevi din Iasi, editia a II-a, 2014, 17-27 iulie) am invatat multe.. in postarea pe care o veti citi acum am scris despre cum aceasta experienta a definit pentru mine notiunea de "prieten"..



Toti oamenii se lauda ca stiu ce inseamna un prieten. Dar continua sa-i numeasca "prieteni" pe cei din jurul lor, care ii critica si care contribuie la distrugerea lor interioara. De multe ori ati auzit expresia asta si deja devine cliseu "interiorul conteaza!". Dar dupa ce cineva rosteste aceasta expresie nu o mai explica. Si ramane neinteleasa pentru foarte multi oameni... Cert este ca, oricat de negativist suna, avem momente in viata, cand ramanem doar NOI. Singuri. Fara oamenii pe care i-am intalnit in viata. Dar ei sunt importanti in acele momente... intocmai fiindca ramanem singuri. Ramanem cu noi insine. Si cand esti distrus, izolat intr-o carapace din care nu ai invatat niciodata sa iesi, din care nu vezi nimic afara... nu rezisti in asemenea momente si e foarte dureros. De aceea trebuie sa te dezvolti personal pe parcursul intregii tale vieti. Pentru ca, in momente de rascruce pe care le intalnim cu totii, sa ai CU CE ramane, ci anume cu un EU interior puternic si rezistent. Nici eu nu stiam pana acum ce inseamna un prieten. Credeam ca este o eticheta pe care o punem celor din jurul nostru, doar fiindca avem lucruri in comun. Dar NU este chiar asa...

PRIETENUL ESTE UN GEN DE OM! Poti avea "prieteni" pe care ii cunosti de 10 ani si care nu au contribuit cu nimic la formarea ta ca si persoana, care au ras de tine fara sa te invete ceva si fata de care nu iti permiti nici macar sa plangi... sau in cazuri mai rele, ii numim prieteni pe "vampirii energetici", care ne fura energia pozitiva si ne fac sa ne simtim groaznic. Dar continuam sa ii numim prieteni desi nu au ce cauta in vietile noastre.

Si ii poti in schimb numi prieteni pe oamenii cu care, desi ai stat doar 10 zile, te-au invatat mai multe lucruri decat oricine, care au ajutat la formarea ta si care au facut sacrificii fara ca macar sa te cunoasca prea bine. Vorbesc bineinteles despre organizatorii si coordonatorii SummerIS 2014. Au fost cei mai frumosi oameni pe care i-am intalnit in viata mea! Ei sunt prieteni. Chiar daca nu le stiu numele complete tuturor. Chiar daca nu am facut schimb intre noi de toate experientele din vietile noastre si chiar daca nu stii din ce orase sunt toti. De ce? Pentru ca se chinuie sa fie cat mai inspirationali si motivationali, indiferent cu cine au de-a face. Pentru ca, daca te vad o data ca plangi, nu rad de tine ci te iau in brate si plang si ei. Pentru ca nu au dormit noptile, nu au avut timp sa manance ziua si desi erau obositi tot timpul aveau grija sa iti ofere un zambet cald cand treceai pe langa ei dimineata pe scarile si holurile din camin...

Sunt oameni care, cand le povestesc planurile mele de viitor imi rad in fata, ma descurajeaza, ma critica... lucruri care vin (sau mai bine zis veneau) de la oameni pe care ii numeam inainte prieteni. In schimb toti cei de la SummerIS, organizatori dar si participanti, cand iti aud visele, oricat de visator ai fi, te incurajeaza sa le duci la bun sfarsit... oamenii acestia mi-au schimbat privirea de ansamblu pe care o aveam asupra termenului "prietenie". Acesti oameni, cand vad ca nu stii sa faci ceva, dar vrei si nu indraznesti (din cauza altor oameni care te-au facut sa-ti pierzi increderea in tine) te imping de la spate, fie ca te straduiesti sa faci lucrul ala, fie ca nu.. dar nu se lasa. Vor cu orice pret sa inveti ceva de la ei. De asta imi permit sa ii numesc prieteni, din tot sufletul meu... in doar 10 zile mi-am format o a doua familie, cu oameni, pe care desi nu ii voi mai vedea prea curand sau prea des, am ras impreuna, am plans unii in bratele celorlalti, oameni de la care chiar am avut ce invata si care mi-au fost ca niste frati tot timpul cat am stat acolo la Iasi. Desi sunt inapoi acasa de doar o zi, spun cu mana pe inima ca deja mi-e dor de voi toti! Si de organizatori si de participanti si de intregul orasul... de zgomotul de tramvai care in Roman lipseste, de Sala Pasilor Pierduti dar si de Aula Magna unde am plans toti impreuna cu Andreea si Lucian la festivitatea de inchidere...


Va multumesc ca ati contribuit la formarea mea ca om, pentru diminetile grabite, pentru serile de chitara, pentru jocurile care nu ne lasau niciodata sa ne plictisim si pentru ca mi-ati oferit o vara si amintiri de neuitat! Dar mai ales... Va multumesc ca m-ati invatat ce inseamna cu adevarat un prieten!


miercuri, 2 aprilie 2014

Lehamite-mi


Ai dracilor aripi le simt in piept batand adanc
Si soarele-si pierde razele, se pierd in vant
La mine nu ajung, caci eu stau prea departe
De sol. Ci inauntrul lui, cautator de moarte.

Satul mai sunt de lume, de oameni si de toti
Caci ei prea mult vorbesc, privesc acum spre morti
Ei stiu sa taca si sa spuna ceea ce altii n-au tacut,
Ranind totul, pe orisicine, nu, ei n-au facut.

Lehamite-mi acum de vii, de lipsa vietii lor,
Ei mor zilnic de bani si ei, niciodata de dor,
Si mai reci ca piatra de mormant,
Isi rateaza viata si destinul, ducandu-se-n pamant.

Ce-i ratiunea? Doar un sentiment mai grav
Ce-acum ignora creierul al inimii morav
Si gandurile-mi se pierd, se duc spre mare,
Lehamite-mi acum, si sa privesc in zare!




joi, 4 iulie 2013

Portretul lui Dorian Gray

          


  Da, e un capitol complicat. Am imprumutat cartea de la biblioteca liceului in ultima saptamana de scoala si bibliotecara o va vedea inapoi la anul… :3 dar cum spuneam. Am vazut filmul de cateva ori inainte si evident mi-a influentat lectura dar nu imi pare rau.

            Este vorba despre un tanar englez, foarte frumos, pe nume Dorian, caruia i se face un portret de catre Basil, cel mai bun prieten al lui de pana acum. Si ajunge sa faca cunostinta cu Harry, un om care poarta masca a ceea ce si-ar fi dorit sa fie, si ceea ce ajunge sa fie defapt, Dorian. Il influenteaza pe Dorian intr-un mod barbar, astfel ca acesta isi pune o dorinta fara sa vrea, atunci cand vede portretul pe care i l-a terminat Basil.  Este gelos pe faptul ca acel portret va tine piept anilor, si va ramane mereu frumos, in timp ce el va imbatrani. Asa ca isi doreste sa se intample invers, si dorinta i se indeplineste… dar nu numai atat. Sufletul sau se urateste din ce in ce mai mult din cauza influentelor lui Harry, pana cand ajunge sa-si ucida prietenul cel drag… iar totul incepe sa se vada pe portretul sau.. nu pe fata reala.

            Este o fresca sociala a inaltei societati engleze de la sfarsit de secol 19. E vorba despre oamenii care poarta masti, despre cum trebuie alesi oamenii pe care vrem sa-i avem in jurul nostru… cea mi importanta invatatura pe care ajungi sa o tragi din aceasta carte e aceea ca nu trebuie pus nimic inaintea iubirii si a valorilor morale umane. Nimic inaintea sinceritatii si a cinstei.

Caci frumusetea este un dar ce se pierde rapid…


Aa, da, era sa uit sa va spun: ecranizarea din 2009, e superba :3



vineri, 31 mai 2013

Muste care roiesc la intuneric

Gandurile-mi sunt ca niste muste. Dar mustele astea ale mele roiesc la intuneric, cand e intuneric si nimic. Ma gandesc la el. Il vreau. Timpul e ca o franghie ce te trage mereu inapoi. Dar gandurile astea se suprapun in timp ce citesc si dispar toate cand cititul ma trezeste.. "O franghie de care atarnau rufe albe, noptiere, portocale, sucuri, reviste din mai multe saptamani sau luni". Si oameni. Multi oameni. Defapt e numai el. Si muzica colegilor mei care ma loveste din spate si care suna parca dintr-o alta lume.

Gandurile s-au pierdut... S-a facut lumina.

Desi e tot intuneric.




sâmbătă, 16 martie 2013

Magazinul de Sinucideri, de Jean Teule

Am terminat cartea asta in 2 zile. Bine hai, 3. Dar in prima zi am citit 5 pagini si in a 3, 10. Este o carte care mi-a placut la nebunie, desi urasc faptul ca am vazut filmul inainte. Cartea aceasta este deja cunoscuta in unele locuri pentru faptul ca despre anumiti adolescenti romani care s-au sinucis, se spune ca citeau aceasta carte. EU SPUN CA E BULLSHIT! Este vorba despre sinucideri, da, Magazinul de Sinucideri, dar este UMOR. Unul negru, e adevarat, unde glumele se fac pe seama mortii, dar este umor! Este o carte care iti ridica moralul de la pamant, te face sa fii mai fericit si te face sa ai mai multa incredere in viitor. Asa ca pentru cei care zic ca aceasta carte instiga la sinucidere, ii invit, cu drag, sa se sinucida.

Jean Teule este un scriitor de benzi desenate, romane si scenarii. Este de origine franceza, are 60 de ani si nu stiu cum de nu am mai auzit inainte de el.

Este vorba despre o familie franceza, Mishima, Lucrece, fii lor Vincent si Marilyn. Totul se schimba atunci cand se naste cel de al treilea fiu, Alan. Baiatul se naste cu un zambet pe fata, desi asa ceva nu s-a mai intalnit pana atunci, si pe parcursul vietii lui, este un optimist incurabil si care ii face si pe ceilalti din jurul lui sa fie la fel ca el. Tind sa precizez ca actiunea se petrece cu cate secole in viitor, unde se petrec foarte multe atentate teroriste, unde soarele nu rasare niciodata, unde poluarea e cu 50% mai mare decat in ziua de azi, unde lumea e foarte pesimista, si unde se sinucide un om la fiecare 40 de minute. Totul pana cand se naste acest copil, Alan.



Familia are un magazin, pe care Mishima l-a mostenit de la tatal sau, care il mostenise de la tatal celalalt, samd. Deci era o traditie pentru ei sa pastreze magazinul si sa aiba grija de el. Fiecare om care intra acolo, nu se mai intorcea niciodata (asta la inceput). Oamenii vin acolo smulsi de vlaga, oameni pe care viata i-a tradat si parasit... clientii magazinului, cand intra, sunt foarte uimiti de toate sticlutele de otravuri felurile pe care le vad, de tipurile, lungimile si grosimile funiilor de spanzurat, sau de kit-urile de sinucidere (spre exemplu kitul Alan, model dupa Alan Turning, care a otravit un mar cu cianura, l-a pictat si dupa l-a mancat, si a murit). Oamenii plec de acolo cu sacose pe care scrie „V-ati ratat viata? Cu noi, moartea e un succes!”

Totul pana cand Alan creste, si incepe sa vorbeasca cu clientii, sa le recomande altceva in locul sinuciderii, sa ii faca sa rada, sau sa saboteze produsele. Schimba bomboanele otravite cu bomboane normale, taie franghiile pe jumatate ca acestea sa se rupa cand clientii le folosesc, schimba merele din kit-urile de sinucidere.



Dupa cum ziceam, Alan incepe incet incet sa ii schimbe pe toti in optimisti. La inceput pe clientii mai vulnerabili la fericire, apoi pe sora sa, Marilyn si apoi pe fratele lui, un asa zis sclerozat negativist incurabil, pe care Alan il face sa fie mult mai fericit. Cand parintii lui vad ca magazinul se duce de rapa si cei doi copii ai lor se schimba, decid sa renunte la jignirile aduse lui Alan, spunand ca n-au nici un efect negativ asupra lui, si sa il trimita in armata, de unde toti ies si mai negativisti decat erau cand au intrat, sau de unde nu se mai intorc deloc. Dar Alan le trimite de acolo tot felul de scrisori vesele, in care le povesteste cum ii face pe toti ceilalti baieti sa rada, si ii inebuneste pe profesori.

Cand Alan se intoarce acasa, reuseste sa o schimbe si pe mama lui, iar cand Mishima, tatal sau se imbolnaeste si cade la pat, Alan impreuna cu restul membrilor familiei, schimba Magazinul de sinucideri intr-un fel de restaurant, unde oamenii beau sucuri cu nume de otravuri si unde clatitele sunt in forma de cap de mort. Toata lumea care vine acolo rade, se amuza, ies mai fericiti si mai veseli, mai optimisti si cu chef de viata. Totul, datorita lui Alan. Si-a schimbat familia, orasul, ce mai urmeaza? Sa ii schimbe pe cei din Guvern, ati ghicit!

Guvernantii au dat comanda, la Magazinul de sinucideri, de 40 de tuburi de otrava de inhalat. Iar Alan schimba otrava din sticlute cu gaz ilariant. Acela e momentul crucial, punctul culminant al povestii, unde tatal lui vrea sa il omoare, cand guvernul inchide magazinul de sinucideri! Dar familia cumpara restaurantul de alaturi si se ocupa de el, continuandu-si afacerile. Iar Alan reuseste sa schimbe o lume intreaga, prin optimismul sau!

Cel mai mult mi-a placut stilul scriitorului, felul usor poetic in care scrie, stil pe care il puteti recunoaste in micile fragmente pe care vi le arat.



Mai est o chestie care mi-a placut in film, si pe care nu o gasesc in carte, desi mi-ar fi placut! Este vorba despre o gluma de la sfarsitul filmului: Un om incearca sa se spanzure dar nu reuseste, fiindca franghia se rupe, fiind sabotata de alan. Am ras jumatate de ora! :)) asta da umor negru! :D




Si ca tot am pus o postare pe blog, vreau sa mai spun si ca il iubesc pe Catalin! :*:*
Spor la citealaaa!! :D

miercuri, 23 ianuarie 2013

Miercurea fara cuvinte - Vancouver