sâmbătă, 30 iunie 2012

Paulo COELHO - Veronika se hotaraste sa moara

Ce este un nebun? O intrebare care m-a pus putin pe ganduri… Pai, imi spuneam eu, un nebun este acela care face lucruri neobisnuite… ca de exemplu: cum ar fi sa va opreasca o persoana straina (aparent normala) pe strada, in toiul zilei, sa va ia de umeri, sa va zdruncine razand diabolic?! Zic asta pentru ca si eu imi imaginez de multe ori pe strada cum ar fi sa mi se intample mie (as muri de rusine) sau sa fac eu asta (as muri de ras).

Anyway, sa revenim. Am terminat aseara de citit aceasta carte, a carui final m-a cam dezamagit. Finalul e cam tras de coada... intelegeti voi ce vreau sa spun. Defapt, nu e tras de coada adica.. of, inca nu mi-am baut cafeaua! :))

Veronika este o tanara de 20 si ceva de ani din Slovenia. Care, evident, se decide sa moara, avand o viata tare plictisitoare. Detesta rutina zilei, si aceasta o omora, fara sa stie ca viata este exact asa cum vrei TU sa fie. Ea facea ca rutina aceea innebunitoare, sa continue. Pentru asta se sinucide, devorand 2 flacoane de somnifere (Mvaai, groaznica sinuciderea cu pastile. Iti lasa stomacu' schilod pe viata, si nici nu mori. Mai degraba un topor... dar sa revenim).

Se trezeste mai apoi la sanatoriul Villete. Sta la pat cam doua saptamani, dupa care afla ca pastilele i-au imbolnavit inima, si aceasta nu mai are sa bata decat in jur de o saptamana. Dar ei nu-i pasa. Tot ce vrea ea, e moartea.

Apoi incepe sa-i cunoasca pe cei de acolo, si, de-a lungul cartii, Veronika reuseste sa le schimbe felul de gandire (dar si ei il schimba pe al ei). Veronika isi da seama ca defapt, majoritatea oamenilor internati in sanatoriu sunt normali, pe cat se poate defini normalul. Dar nu vor sa plece de acolo, din pricina faptului ca este un azil de nebuni... un loc unde nu trebuie sa te straduiesti sa fii amabil cu ceilalti, un loc unde te comporti asa cum simti ca vrei sa te comporti, din pricina faptului ca nimeni nu te critica, pe motiv ca cica esti nebun (alt rahat care m-a pus pe ganduri).

Veronika isi da seama cate a pierdut la viata ei, cate ar fi putut sa aiba, cat de fericita ar fi putut fi, si cat de mult isi iubeste viata. Ea "isi pune pata" pe cativa pacienti de acolo, si de la venirea ei, sanatoriul incepe sa o ia razna, fel de fel de schimbari se petrec.

Pana la urma Vero nu mai moare, ci ramane cu Eduard Schizofrenicul.

Nu-i pot da punctajul maxim, deoarece ma asteptam la un sfarsit mai tragic, mai dramatico-sentimental. Dar e ok si asa.

"Veronika se ghemui pe jos, îşi scoase acul din braţ şi se duse unde stătea Zedka, încercând să nu dea atenţie sto-macului care începea să i se întoarcă pe dos; nu ştia dacă greaţa era urmarea inimii ei slăbite sau a efortului pe care-l făcea.
— Nu ştiu ce este un nebun — şopti Veronika —. Eu însă nu sunt. Sunt o sinucigaşă ratată.
— Nebun este cine trăieşte în propria-i lume. Ca schizo-frenicii, psihopaţii, maniacii. Sau persoanele care sunt dife¬rite de celelalte.
— Ca dumneata?
— Totuşi — continuă Zedka, prefăcându-se că nu auzise comentariul ei — trebuie c-ai auzit vorbindu-se despre Einstein care zicea că nu există nici timp, nici spaţiu, ci doar o combinaţie între ele. Sau despre Columb, care susţinea că de cealaltă parte a oceanului nu era un abis, ci un con¬tinent. Sau despre Edmund Hillary, care susţinea că omul poate ajunge în vârful Everestului. Sau despre Beatleşi, care au făcut o muzică diferită şi s-au îmbrăcat cu totul altfel decât lumea din vremea lor. Toţi aceşti inşi — şi alţii cu miile — trăiau şi ei în lumea lor.
„Nebuna asta spune lucruri pline de sens”, gândi Vero-nika, amintindu-şi de poveştile pe care i le spunea maică-sa, despre sfinţi care susţineau că stăteau de vorbă cu Isus şi cu Fecioara Maria. Trăiau şi ei într-o lume aparte?"

"— E frig, dar e o dimineaţă frumoasă — spuse Zedka —. E curios, dar depresia mea nu se manifesta niciodată în zile ca asta, înnorate, cenuşii, reci. Când vremea era aşa, simţeam că natura era de acord cu mine, îmi punea în evidenţă su¬fletul. Pe de altă parte, când se ivea soarele, copiii începeau să ţopăie pe străzi, toţi eram încântaţi de frumuseţea zilei, dar eu mă simţeam foarte rău. Ca şi cum ar fi fost nedrept să se arate toată exuberanţa aceea, la care nu eram capabilă să particip."
Exact asta mi se intampla si mie uneori! :o



Reacții:

8 comentarii:

Am citit cartea asta acum câțiva ani. La o vârstă la care nu aveam cum să îl înțeleg pe Coelho. Mă întreb ce s-ar schimba în privința asta dacă aș reciti-o acum...

Hm, am auzit că în programa de liceu o să ne bage câteva lecturi de P.C., şi sincer, abia aştept! :X Îmi plac subiectele pe care le abordează.

Acest comentariu a fost eliminat de autor.

Ne-a spus profesoara de română despre ea şi mi-a atras foarte mult atenţia.Cred că ar trebui s-o citesc acum în vacanţă,mai ales că lista mea de lecturi s-a cam golit..

este una din csartile mele preferate....cu aceasta carte am inceput sa vad dincolo de cuvintele unei carti.totusi ai fi pastrat suspansul daca nu ai fi spus sfarsitul si probabil ai fi trezit o mai mare curiozitate pentru carte...

Incearca si Soni de Andrei Ruse, sa-mi spui dupa daca ai sesizat vreo asemanare :))

mie, sincera sa fiu, din tot ce am citit de el, doar o carte mi-a placut, anume la raul pietra am sezut si-am plans. restul, frumoase ca idee, dar scriitura cam...light. parerea mea :-s

wow interesant, trebuie sa incep sa citesc si eu Coelho, super recenzia, imi place cum ai inceput, pare destul de captivant subiectul cartii, cel putin finalul nu e asa de tragic

Trimiteți un comentariu

Pentru sufletul meu...