marți, 19 iulie 2011

Orasul meu 1

Ma sperie monotonia. Defapt nu, nu ma mai sperie. Ma sperie gandul ca ar putea domni definitiv in regatul sufletului meu. Si ce ma mai sperie? Gandul ca pana la urma voi ramane singura aici.. in regatul sufletului meu. Voi fi singura, defapt sunt singura, nimeni nu intra aici, deoarece nimeni nu intelege. Si cand intra? Pleaca lasand urme adanci.. orasul meu.. orasul din interiorul meu. Plin de fantezie, de filme bune, de melodii ce te ung pe suflet.. de poezii ce iti strapung sufletul, de hoti ce te fura, privelistea te fura. E singurul loc unde ma simt ‘’eu’’. Ma iau singura in brate, si atunci, abea atunci, simt caldura. Eu.. doar eu. Doar eu ma inteleg. Eu si cerul, pamantul de sub mine. Toate, imaginare, in sufletul meu.
N’am aripi, de ce n’am? Uneori, acest oras al meu ramane fara culoare, de ce? Iar n’am platit intretinerea la fericire. Dar e scumpa.. ma costa tristetea. Scumpa zic, hah?


Vedeti voi, in regatul meu sunt atatea lucruri imaginare! Am un caine, Nemo, e Labrador, e de culoare deschisa, un crem. El ma iubeste. Am si un peste, inoata prin frunzele copacilor. Regatul meu, inima regatului meu arata ca zoo (care sunteti din roman, stiti cum era zoo de anul trecut? Eh, de ala vorbesc (cine stie cunoaste) doar ca, mult mai mare. Fluturi albi ce zboara printre castani, o pisica neagra (cea din imaginatia mea poarta noroc), un vampir cu care schimb vorbe zi de zi, dragoni ce dau foc agoniei, melancoliei, tristetii mele, nostalgiei. Dar cateodata, cateodata astea’s frumoase. Simtind melancolia, nostalgia, tristetea, agonia, toate astea ma fac sa iau pixul in mana si sa scriu pe niste papirusuri noi… ce vor domni aici peste ani, si ani. Si alti oameni le vor citi, dar nimeni nu va stii sa spuna exact ce am vrut sa spun, scriind acele.

Mai am si un elf, Mario, care tot incearca sa ma faca sa cred in ei. In oamenii care ma inteleg. Dar nu, nu cred. Deoarece daca asi crede, I’asi vedea acolo. Sau poate ca sunt, dar nu ii vad.

Trenuri si catacombe pe dedesubt…

Cobori jos pe scari (scarile din spate, care duceau inainte la cusca cu sconcsi) o iei la dreapta mai mergi 2 pasi, si vezi cimitirul. Cu gropi multe, cu amintiri multe. Cu multe sperante moarte, amintiri, oameni. Te duci inapoi, a doua la stanga. Urci scarile, si, prin stuful de iarba moarta, zaresti o scena, rotunda, micuta. Pe ea, sunt actorii mei preferati, care joaca in diferite piese, ador sa ma uit! Tot pe acea scena, compozitorii mei preferati compun muzica. Altii canta. E una dintre locurile mele preferate! E atat de imaginara!

Caci mi’am adus aminte de asta, hai sa mergem inapoi, coboram scarile, deschidem o usa de la o cusca oarecare si intram inauntru, tocmai in barlogul acela, unde se adaposteau animalele de frig si ploaie. Intri, si vezi in fata ta multe scaune, si un ecran imens in fata. El se numeste cinematograf. Ador sa stau acolo, sa pun filme, sa uit de lumea de afara. Hai sa continuam turul. Urci inapoi scarile catre scena. In spatele ei, un pat de matase neagra ia foc. Scanteile le’au aprins doi demoni, doi draci ce se iubesc carnal.



VA CONTINUA…



Reacții:

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Pentru sufletul meu...