marți, 29 noiembrie 2011

Inger pierdut part I

ATENTIE! Aceasta postare este originala si pur fictiva.

Umbland in noapte, pe carari pustii, se aud pasii pantofilor ei. Parul ei e saten spre brunet, cu bucle rebele, atarnandu’i usor pana peste umar. Are ochii albastrii, reci, pustii… o privire seaca, dar totodata atat de profunda, si niste buze care s’au saturat de atatea zambete fortate. Toata lumea o vede ca pe o papusa, nu’i vede decat frumusetea exterioara, desi, numai parintii ei stiu ce are cu adevarat, frumos. Cel putin asa credea.. pana intr’o seara, cand s’a intors acasa din oras, dupa o zi lunga de plimbat prin Roman, singura, numai ea si muzica din casti.
Ajunge in fata blocului ei din central orasului, scoate cheile de interfon si intra in scara, sub lumina noptii, a farurilor de la masini, si a felinarelor tarzii... sub linistea junglii de fiare si beton. Urca scarile firav, ajungand la apartamentul 21. Deschide usa, fara a face zgomot, astfel parintii ei nici nu si’au dat seama ca a ajuns acasa.
-Nu mai pot trai cu acest specimen in casa, nu mai pot! Se aude vocea unei femei.
-Elena, este fiica ta, fiica noastra.
-Nu’mi pasa, practic! Fa’ca ce’o vrea! (Dupa o tacere, timp in care femeia isi ia o gura de aer pt a putea continua) eu.. eu nu mai pot, Gerard. Nu ma descurc cu ea.
-Ei bine, ma descurc eu. E un inger, o piesa de aur. Nu o poti abandona… nu acum, cand are mai mare nevoie de tine, de noi.
-E copilul diavolului. Aripile acelea sunt blestemul ei.
-Ah! Ce spui tu sunt prostii! Pure prostii!
-Nu, nu sunt prostii deloc! Am ajuns sa’mi fie frica de ea!
-Nici macar nu vrei s’o cunosti.. halal! Ce fel de mama esti?
-Una care s’a saturat sa aiba un copil cu puteri supranaturale.

Auzind toate aceste lucruri, Aimee o lua la fuga pe scari, de data aceasta, pana la ultimul etaj. Se urca pe bloc. Isi da jos haina, bluza, sutienul, si isi desface aripile asa cum isi desface o floare petalele. Din spate ii ies ca prin magie 2 aripi, mari, cat ea de mari. Albe, cu pene ce ii cad. Isi ia zborul prin noapte, deasupra orasului luminat de felinare… si lumini orbitoare. Dar ea nu’si vede decat destinatia. Care e aceea? Nici ea nu stie. Ba da, stie. Locul unde se simte ea mai bine. Malul Moldovei. Un rau mic, si linistit. Se pune jos, fix in fata apei, privind lumina lunii cum se reflecta in apa. Lacrimile incep usor sa’i curga pe obrajii rosii, fierbinti, gandindu’se la mama sa, care nu a iubit’o niciodata. Cand s’a nascut, s’a nascut cu o malformatie, daca se poate spune asa. S’a nascut cu 2 cocoase mari pe spate… ce o dureau ingrozitor. La varsta de 5 ani, mama sa a incercat sa o innece in cada. Isi aduce aminte cu groaza de acele momente… daca nu venea tatal sau, probabil era moarta acum. Tot la 5 ani, durerile acelea ingrozitoare au inceput sa scada… si s’a descoperit in sfarsit ce avea. Aripile se dezvoltau incetul cu incetul. Doctorii care observau ramaneau uimiti. Tatal ei incerca sa ascunda asta, sa o protejeze. Mama ei, nu a iubit’o niciodata. Dar tatal ei da. Si stie ca va gasi mereu un sprijin in el.

Asta e ea. Un inger… un inger de’a binelea. Nu a putut spune decat celei mai bune prietene acest lucru, pe cand avea 10 ani. Dar asa zisa prietena a ei, a inceput sa o vada ca pe un monstru, asa ca, Aimee a regretat ca i’a zis. Acum, sta la marginea apei curgatoare, si plange… plange usor deoarece viata sa e o catastrofa. De ce? Pentru ca ea nu vede decat lucrurile rele in viata. Lucrurile bune? Este un inger. Are puteri supranaturale pe care oricine si’ar dori sa le aiba.. mai putin ea. Poate salva oamenii de rau.

Reacții:

3 comentarii:

Frumos, a venit iarna si pe la tine...ador poza :) iar postarea...nah :d

Trimiteți un comentariu

Pentru sufletul meu...