nimicuri.

Ne aflam intr-o padure din Transilvania. E noapte, vantul sulfa nebunatic, norii anunta furtuna, iar cei 4 cai negri ai trasurii, cu masti de aluminiu impopotonate cu pene de pelican pe fata, alearga isterical printre batranii copacii posomorati. Eu manez caii, ma aflu pe bancuta din exterior a trasurii, dar iti pot auzi cu usurinta urletele din interiorul trasurii negre, captusite cu dantela neagra pe exterior si interior, acoperita pana la locul “soferului”. Tu credeai, dragul meu… ca a fi detestat inseamna o anume forma de simpatie. Dar lasa…. Te voi invata ce inseamna sa fii cu adevarat detestat.

Luna plina, regina noptii, poposeste in vesnicul ei tron de pe cer. Stralucitoare, ca intotdeauna. Ei ii voi dedica acest sacrificiu. Ea, regina cerului, este imbratisata de norii negri, care danseaza constant. Stelele sunt clapele unei orgi care rasuna o melodie funebra, sinistra, exact ca pentru seara aceasta.

Si iata ca ajungem la castel. Ah! Casa dulce casa! Castelul este imens, neo-gotic, construit in secolul 15 special pentru un alchimist nebun, pe cea mai inalta stanca a muntelui, mereu la vegherea lunii! Vocile lupilor se aud atat de minunat… lupii formeaza cantece grozave, in ritm cu orga nebuna a stelelor… Caii opresc chiar la intrare, in fata scarilor din piatra, negre la lumina lunii. Cobor, deschid portiera sit e scot afara. Esti legat la maini si la picioare. La gura nu m-am obosit sa te leg, imi place cum urlii de frica, de groaza. Te iau ca un sac in spinare. Te zbati puternic, dar nu degeaba am facut sala. Caii se indeparteaza cu trasura, chemati parca de ceva neomenesc. Din gura ta ies injuraturi sparte-n lacrimi de cristal, iar eu rad cu pofta la fiecare dintre ele, ca o nebuna.

Te car in spate pana la poarta gigantica din lemn a castelului gotic. Nu-mi ramane decat sa te tarasc pana in cel de-al 6’lea turn al castelului. La o simpla ridicare a mainii drepte, cele doua usi gigantice din lemn se deschid, si dinauntru rasare o lumina galbuie, de la cele 66 de lumanari aprinse in cinstea Lunii. Ma uit la ceas, este 10 seara. Bine, inca mai am timp, pana la 12 fix, sa fac putina curatenie si sa te pregatesc pentru ceremonie.  Luna va fi pregatita sa te ia la ea. Asadar, te tarasc dupa mine metri in sir, zeci / sute de scari din piatra. Te izbesc de cateva ori si-ti fac niscaiva vanatai. Ajungem. In sfarsit. O micuta incapere, de jur imprejur cu geamuri uriase, gotice. Te asez pe un scaun, te leg si mai strans de franghii. In centrul incaperii de piatra, se afla un orologiu ce arata pozitia lunii. Inca doua linii pana la centru.

Cand va fi acul la lunia centrala, luna va prinde viata, eu imi voi duce pana la capat razbunarea. Dar pana atunci, trebuie sa matur de cate 7 ori in cate 7 directii diferite, pentru ca sacrificiul sa nu aiba probleme.

Si aici suntem, iubitul meu drag. Acul indica pozitia centrala a lunii pline, orga canta nebuna un mars funebru in ritm cu haitele de lupi din padure. Demonii au venit sa fie martori…

Te leg cu mainile de nist catuse din fier, ce cad din tavan. Picioarele ti le prind de catusele legate cu un lant de podeaua din fier, imediat dupa ce te dezbrac. La gura nu te leg, imi place sa te aud urland de spaima si durere. Si deodata vad cum lama cutitului de jucarie iti sfasie carnea curata, improscandu-mi pe fata cateva picaturi din sangele tau sarat, fara gust sau caracter. Iti fac o pentagrama, o stea cu 5 colturi, intoarsa, pe intreg abdomenul. Caci asta este simbolul nostru. Haosul. Un adevarat haos! Tipi de durere… durere? Crezi ca doare? A durut la inceput.

Din liniile facute pe abdomenul tau curge sange, siroaie. Dar nu au fost de ajuns pentru tine, asa ca nici pentru mine nu e deajuns. Scot un bici si incep sa-ti lovesc spatele, pe gura iti ies urlete. Oh.. da..!! urlete ca astea vreau! Urlete adevarate! Ti-a ajuns? 29…32 de lovituri… ma doare mana dreapta ingrozitor.

Nu am multe chestii pregatite pentru tine in seara asta. Dar vreau sa ma joc putin cu scaunul cu socuri electrice. Prin capul tau trec cateva fulgerari si uiti. Dar iti revii.

“Nu-ti fie frica… uite… iti dau drumul. Hai sa ne jucam, bine? Iti dau drumul, si fugi prin castel, ca sa te ascunzi de mine. Daca nu te gasesc pana la 5 dimineata, nu te mai caut, iti dau cuvantul meu ca vei fi liber sa pleci. Dar daca te gasesc… iti voi spinteca fruntea cu o bormasina… Vezi cat de balnda pot fi?”

Si fugi cat te tin picioarele, in urma auzi numai rasul meu isteric. Ah! Cat imi place! Zgomotul pasilor tai se aude in urma. “Cine nu-i gata il iau cu lopata!” Bormasina o iau dupa mine, nu se stie niciodata, si plec in cautarea ta. Pasii tai mangaie podelele din piatra ale castelului. Imi place. Liniste de mormant peste tot, intuneric peste tot. “Unde esti… iubire.. unde esti?” Sala de oglinzi. Ai ales aceasta incapere chiar fara sa stii. Stai ghemuit dupa o oglinda, dar iti vad reflexia in oglinda din fata ta. Iar eu incep sa rad isteric, radicand in aer bormasina, ca pe un trofeu. Imi vezi reflexia in oglinda. Te ridici si fugi din nou. Iesi din sala oglinzilor, treci prin sala principata si urci scari multe multe, din piatra. Ajungi la o camera ingusta, cu un geam imens. Ah! Evadare! Deschizi fereastra si observe ca pana jos sunt 30 de m cel putin. Si nu numai atat, dar te asteapta o haita de lupi infometata. Nu ai ce sa faci… nu mai ai unde sa fugi. Te ghemuiesti jos, sub fereastra, in momentul in care eu apar in usa, cu bormasina in mana, privindu-te. Incep sa rad. Bormasina porneste. Tu esti satul. Si ultima imagine pe care o iei pentru iad e imaginea mea, cu bormasina porninda, mergand usor spre tine… stii ce te asteapta.

“Si asa te-am inchis intr-o poveste, transformandu-te in bucati de cuvinte mancate de ura, pe o inima de hartie.”


Am scris aceasta povestioara pe melodia:



Dar merge si: